Din apa de lună, din ceaţa oglinzii, trup strâmt de porţelan a mijit
Vas palid şi greu. De zmeura sângelui greu.
Cum să-şi mai ducă tristeţea, iubitul meu, iubit?
Nu-ntârzia prea tare. Dă-mi glezna şi fruntea. Nu mâine.
Azi încă sunt pereţii iatacului meu,
fragezi şi moi ascunşi ca miezul de pâine.
Uite, mai licăre încă, alb şi dulce în noapte.
Ia-i. Ţi-i întind. Sunt genunchii. Tu nu-i vezi,
tremurători şi plini ca două căni de lapte.
Maria Banuş
Deşi sunt frântă de oboseală, tot vreau sa mai scriu o poezie...
Cu drag,
Ilinca.
2 comentarii:
Intai si intai, poza este superba si..Doamne,Doamne! ( asta-i prima remarca ) ,inca nu am citit ce-ai scris..urmeaza!
Lasa oboseala,scumpa Ilinca, puterea sta pe masura dorintei! Te pup. Anonima ta fidela
Trimiteți un comentariu