O inimă sub piatră (V)

Atenție, om beat! Om beat de literatură! Să te îmbeți cu lichior de litere culese din livezile marilor carți ale civilizației - așa capeți altitudine și atitudine!

Aseară m-am despartit de Mizerabilii! Am sărbătorit finalul cărții! Am și așternut pe foaie câte ceva din aceste simțăminte.

Gândul ultimelor pagini 

Aruncată în colțul îndepărtat al ceainăriei,
lângă un petic de iarbă și trei ghivece,
înconjurată de larma citadină,
ascultând numai vocea domnului scriitor care răsare
din dosul vederii cu plaiurile si portul din jurul Sibiului meu împovărat de amintiri.
Buzele mele sorb o picătură de ciocolată caldă așa, ca pauză între capitole.
Atunci partitura vocii mele interioare renaște din aripa unei randunici
si se reculege in ochii hipnotizanti ai unei bufnite
care sta pe umarul stâng al cerului in momentul crepuscular. 

După cum am promis, iată și ultimele unsprezece citate din jurnalul lui Marius:

I
Dragostea  are copilăriile ei, celelalte patimi au micimile lor. Rușine patimilor care micșorează omul! Cinste celor care-l fac copil!

II
Ce lucru ciudat! Sunt în întuneric. O ființă a plecat luând cerul cu ea.

III
Ah, să fii culcat alături de ea în același mormânt, mână în mână, și, din când în când, în întuneric, să ne mângâiem încet un deget. Veșnicia mea s-ar mulțumi cu atât.

IV
Voi ce care suferiți pentru că iubiți, iubiți încă și mai mult. A muri de dragoste înseamnă a trăi.


V
Iubiți! o întunecată transfigurare înstelată e amestecată în această tortură. Este extaz în agonie.

VI
O, bucurie a păsărilor! Ele cântă pentru ca au un cuib.

VII
Dragostea e o respirație cerească a aerului din rai.

VIII
Inimi adânci, spirite înțelepte, luați viața așa cum a facut-o Dumnezeu. E o încercare îndelungată, o pregătire  neînțeleasă pentru un destin necunoscut. Destinul acesta, cel adevărat, începe la om odată cu prima treaptă înăuntrul mormântului. Atunci se ivește ceva în fața ochilor și începe să se zărească veșnicia. Gândiți-vă la cuvântul acesta: veșnicie. Cei vii văd durata. Numai morții văd veșnicia. Până atunci iubiți și suferiți, nădajduiți și contemplați. Vai de cel care n-a iubit decât trupul, forme, aparențe. Moartea îi va lua totul, încercați să iubiți suflete, le veți regăsi.

IX
Am întâlnit pe stradă un tânăr foarte sărac care iubea. Avea o pălărie veche, niște haine roase, coatele găurite. Ghetele îi erau pline de apă și inima îi era plină de stele.

X
Ce lucru minunat să fii iubit! Lucru și mai minunat încă e să iubești! Inima, trecând prin iubire, devine eroică. Nu mai e alcătuită decât din puritate. Nu se mai reazemă decât pe ceea ce e mare și înalt. În ea nu poate încolți nici un gând nevrednic, cum nu pot crește urzici pe un ghețar. Sufletul înalt și senin, neatins de patimi și emoții josnice, care domină  viața și umbrele lumii acesteia, nebuniile, minciunile, urile, vanitățile, mizeriile, locuiește în albastrul cerului și nu mai simte decât zguduirile adânci și subterane ale destinului, așa cum culmea munților simte cutremurele de pământ.


XI 

Soarele s-ar stinge dacă n-ar mai iubi nimeni.

Și în final, domnul Victor Hugo, despre cartea sa, Mizerabilii:

Cartea pe care cititorul o are sub ochi reprezintă, de la un capăt la altul, în totalitate și în amănunt, oricare  ar fi întreruperile și scăderile ei, drumul de la rău spre bine, de la nedreptate la dreptate, de la fals la adevărat, de la noapte la zi, de la poftă la conștiință de la putreziciune la viață, de la bestialitate la datorie, de la iad la cer, de la nimic la Dumnezeu.

În concuzie, am pus - cu sufletul îngenuncheat - Mizerabilii lângă Dostoievski în bibliotecă. Îi încui în colivie pe Jean Valijean, pe Cosette si pe Marius.






Cu drag,
Ilinca.