Prologul spectacolului "Razi, Paiata!"

Nu stiu de unde scot sadismul. Stiu doar ca am fost dorita asa cum sunt.
Stiu doar ca au plecat. Eu mi-am fabricat propria mea realitate colorata de papusi, in sufrageria bunicii, ca sa supravietuiesc.
Stiu doar ca atunci cand au venit, eram atat de confuza incat inca ii mai veneram pe cei din poze.
Stiu doar ca arta m-a trezit, m-a vindecat si ma aduce unde trebuie sa fiu.
Stiu ca de la sentimentul matern pentru papusile mele, in cursa mea cu mine insami, am ajuns sa fiu micul meu dumnezeu creandu-mi alta realitate sau poate ca vechea realitate se transformase, degenerase.
M-am trezit iar in vesnicul meu bocet, solitara. Nu mai pot racni.
Ei, cei care m-au vrut de la inceput isi intind mainile lor muncite spre mine, sustinand cuibul cum se pricep ei mai bine, sustinandu-ma sa cresc, sa-mi intind aripile spre cer, aripile mele din stofa predestinata.




Va invit la spectacolul "Razi, Paiata!" ce va avea loc joi, 27 noiembrie, la ora 19, la Teatru Fix.



Foto: Ioana Petcu  

De frans si macinare

Chipul meu atemporal. Ochii mei racnesc peste timp dincolo de crini si mari.
Tu ma tradezi si ma rascumperi in cateva momente cu sticla tarmului de mare in care mi-ai inabusit speranta.
Crepusculul in care ma arunc ma acopera umilitor de demn din intuneric in lumina.
Ma frang din nou la usa ta, sperand cu ruj rosu sa fii bine.
Am crezut ca m-am invatat cu usile incuiate si ca stiu sa te evit.

Cine sa ma redea mie pe mine?
Doar tu, un zeu banal infrigurat ma intinzi in ochiuri de vitralii din suras si pete verzi pe ochi de chin.
Anticule, tot in tine imi gasesc culoarea. Si tot tu mi-o smulgi sarutandu-mi fruntea la final si spargandu-mi multumirile.
Nu te vreau! Nu te vreau!

Si totusi (a mia oara totusi!!) langa tine sunt iarasi eu si dupa tine iarasi eu.
Otrava suava ce iti mangai parul si-ti sarut speteaza gatului,
Ne venim bine unul altuia si mie-mi vine bine racnetul pe chip.
Distorsionarea pare a fi fireasca de acum.











P.S.: Foto Ioana Petcu

Gonea

Lungile-i plete o stapanesc
sugrumand-o-n siguranta ca
drumul intunecat si cleios
si frumoasele  liane care-i
sprijineau mersul pe mica ei poteca
o vor implini candva.

Ceata ii era placuta, dar bratele se tot scurgeau in jurul ei.
Ea gonea.
Gonea lasand in urma fiinte scufundande, docile, invinse.
Tirania, puterea si sangele
- sa se fereasca de boala.

Gonea.

O femeie

Într-o temniţă, o femeie îşi leapădă perlele de la gât şi de la urechi şi inelul.
Rochia îi cade de pe umeri acaparându-i gleznele.
Din cercul puhav evadează molatec picioarele
dezvelite de tăciunele condurilor înalţi.

Caută legătorile umede cu care îşi va amuţi gleznele.
A-şi lega strâns-strâns mâinile la spate nu cere multă hotărâre.
Îşi cheamă torţionarii: Îndoiala, Teama, Gelozia şi pe renumitul
Răcnetul fără răsunet
specializat în lovirea cu tăceri de plumb.

Îngenunchiind, răpusă, râde plangand.
Legăturile-s perfect strânse!

Luntrea

Dacă pluteşti într-o luntre umplută cu apă
ancorat de-un mal nevăzut de o funie
sau dacă funia ne leagă, aşa, ancestral;
dacă Ofelia vrea să o rupă cu mâinie goale,
să o roadă cu dinţii şi cu unghiile,
să o smulgă din ea?

Tu, alarmat doar de mişcările bărcii
te ridici apatic din plutire şi mă priveşti
trecându-ţi mâna prin părul ud de încremenire.
Te întorci amorţit cu faţa la proră,
sprijinit de buza luntrei
îţi împrăştii gândul în delta temerilor ascuţite.

Coroană de păr cald cu rădăcini de răcnete împlântate-n pământ,
pe un mal.

Medeea

April cu soare.
Sunt o frunză verde cu o casuţă indiană pe fustă.
Merg fericită scurgându-mă din nori de gânduri.
Pe trotuar, deşiraţi, morţi,
doi pui de rândunică.
Medeea, numai ea putea să-i arunce din cuib de brad.
Medeea.

Bufniţa Magdalena

Bufniţa Magdalena - femeie păcătoasă,
 îşi dezvăluie exuberanţa numai sub cortina propriilor aripi.
Din când în când, lumina se strecoară prin penaj
sub paşii de milonga,
sub forma coapselor care-şi cuprind cu obstinenţă stăpânul.
De la tângă la tango,
vino să ne petrecem căutandu-ne prin ploaie
alergând pe dorinţele pietrelor cubice
din pieţele publice.
Las-o la final sa-şi topească aripile de asfaltul strazilor mărginaşe,
îngenunchindu-se-n extaz.

Pământul meu

Pământul meu, bătătoritul
Peste care am chemat
furtuna, vijeliile şi pe Sfanta Ploaie s-a revoltat.
Pământul meu, îngheţatul şi-amorţitul.

Am chemat soarele.
L-am alungat.

Plugul m-a tăiat şi m-a întors şi m-a răstors.
Soarele dădea târcoale
şi atunci te-am văzut pe brazdele mele strălucind.
Te îngropasem cândva.

Acum mă semăn cu  floarea soarelui
ca să te pot privi în fiecare zi
iar noaptea să m-alătur ţie.



A ta,
Psyche.

Semne?

Nu vei trimite niciodată semne
toamnei de pe bulevardul Primăverii
pentru ca atunci va sta să plouă proaspăt.
Frica ta mă  face iarnă.
Ori nu-i  mai lesne a căuta primăvara de sub borul generos al unei pălării?
Semnele zac, nu se trimit.
Nu înţelegi ce va să vină decât din adieri concrete.
Cruţă-mă îngheţându-mă!

Paradoxul păpuşarului

Să te trezeşti dimineaţa cu dorinţa de a îmbraţişa şi să nu ai pe cine, decât pe propria-ţi marionetă. Norocul tău că e bine legată: nu poate fugi, nu o poţi alunga.

Cine conduce: păpuşa sau păpuşarul?

Cine-i păpuşarul?
Cine mânuieşte pe cine?
Cine conduce: păpuşa sau păpuşarul?
Ei bine, unii rămân blocaţi sau se abţin,
unii susţin că atât păpuşa cât şi păpuşarul...
iar unii spun ca nevăzutul e adevăratul "vinovat".

Generaţii întregi au murit fără să-şi pună, măcar, această întrebare.
Generaţii întregi au murit fără să ştie cine-i vinovatul.

Cine-i călăul şi cine e victima?
Cine te-a ucis, Christoase?
Cine-i de vină când te împiedici şi cazi?
Ba mai mult, nici măcar nu ştii să cazi cum trebuie!

- Cine e paiaţa?
- Tu!
- Cine e păpuşarul?
- Tu!

Tu, care nici măcar nu ştii să te mânuieşti!
Tu, care nici măcar nu ştii să te vezi, să te asculţi, să te miroşi, să te atingi, să te guşti!
 Nu-ţi cunoşti firele, nu ştii câte ai şi nici unde sunt!
Şi atunci când eşti fericit, eşti pentru că, absolut întâmplător, ai ajuns cu firele aşa!

Tu eşti paiaţa! Tu, tot tu, păpuşarul!

Râzi, paiaţă!

Sarabande

M-ai amăgit. Otrava deznădejdii.
Furia iubirii neîmplinite.
Durerea pieptului, spasmele, oftatul,
şoapte, râsul plâns, ţipătul tăcerii.

Senzaţia că ai fost într-o odaie pentru ultima oară pe acest pământ.
Neputinţa de a o vedea din nou în raport cu scurta distanţă ce vă separă
şi intuiţia că dacă mai pui odată piciorul peste pragul ăla, totul se reia  la nesfârşit,
fără conţinut, fără formă,
doar o căutare infinită, fără sens.

E crud şi gol şi doare.

Muzeul meu

În copilărie, am avut propriul meu muzeu într-o margine de pădure, cu pereţi conturaţi cu frunze, cu tablouri invizibile sublime, sculpturi-copaci şi scorburi de copaci în care aşezam mici borcane furate din cămara bunicii pline cu trandafiri de dulceaţă.
Eram ghidul propriului meu muzeu. Seara, după ce plecau vizitatorii, număram pietrele - făceam  monetarul, luam cina - un biscuite şi îmi întindeam patul de frunze, ca să dorm. Dar nu puteam să dorm. Mă podidea aşa un dor!
Dimineaţa mă  trezeam şi mai bucuroasă. Ritualul era să arunc patul cât mai sus - ca să plouă cu frunze!

După mai bine de zece ani, muzeul meu este închis, exponatele mele mult lăudate sunt acoperite cu o pânză alba. S-a lăsat cu ceaţă şi "faliment". Atunci, mă fac... păpuşar!

As pune ochi in loc de titlu.

Incet - incet as vrea sa ma scobor din fiinta ta, precum zapada de pe dranita casei intr-o dimineata frivola cu un soare crispat: picatura cu picatura.

Ma reintorc la izvorul dulce si inghetat. Ma reintorc la mine, frate al meu.
Lasa-ma sa alunec pe pamant, sa ma topesc trezindu-ma abia la primavara, prefacuta intr-un mic fir de iarba.

Lasa-ma sa alunec, sa nu te intrepatrund, c-atunci am sa ajung in podul casei tale, s-am sa te putrezesc.

Nu ma lasa decat sa te las.
Nu ma-nalta si nu-ncerca sa vindeci vidul.
Nu ma ierta, ajuta-ma sa te renasti.

Elibereaza-ma-ntr-o padure in care pot sa ma strig.

Nu ma inchide in cutia de carton,
reda-ma celulei mele stravezii.

"Inima cu bataile ei aplauda existenta." 

Lucian Blaga

Stateam goala, culcata pe buclele mele

cu spatele la tine.

In fata ta zaceau 

trei gulerase de la trei marionete,

trei personalitati distincte,

trei copiii,

trei fete,

trei masti.

rosu cu ambra - ambra - albastru.

Dar s-a luminat si n-a ramas decat un scaun gol.

Femeie amara. Onix.