Muzeul meu

În copilărie, am avut propriul meu muzeu într-o margine de pădure, cu pereţi conturaţi cu frunze, cu tablouri invizibile sublime, sculpturi-copaci şi scorburi de copaci în care aşezam mici borcane furate din cămara bunicii pline cu trandafiri de dulceaţă.
Eram ghidul propriului meu muzeu. Seara, după ce plecau vizitatorii, număram pietrele - făceam  monetarul, luam cina - un biscuite şi îmi întindeam patul de frunze, ca să dorm. Dar nu puteam să dorm. Mă podidea aşa un dor!
Dimineaţa mă  trezeam şi mai bucuroasă. Ritualul era să arunc patul cât mai sus - ca să plouă cu frunze!

După mai bine de zece ani, muzeul meu este închis, exponatele mele mult lăudate sunt acoperite cu o pânză alba. S-a lăsat cu ceaţă şi "faliment". Atunci, mă fac... păpuşar!