Cine conduce: păpuşa sau păpuşarul?

Cine-i păpuşarul?
Cine mânuieşte pe cine?
Cine conduce: păpuşa sau păpuşarul?
Ei bine, unii rămân blocaţi sau se abţin,
unii susţin că atât păpuşa cât şi păpuşarul...
iar unii spun ca nevăzutul e adevăratul "vinovat".

Generaţii întregi au murit fără să-şi pună, măcar, această întrebare.
Generaţii întregi au murit fără să ştie cine-i vinovatul.

Cine-i călăul şi cine e victima?
Cine te-a ucis, Christoase?
Cine-i de vină când te împiedici şi cazi?
Ba mai mult, nici măcar nu ştii să cazi cum trebuie!

- Cine e paiaţa?
- Tu!
- Cine e păpuşarul?
- Tu!

Tu, care nici măcar nu ştii să te mânuieşti!
Tu, care nici măcar nu ştii să te vezi, să te asculţi, să te miroşi, să te atingi, să te guşti!
 Nu-ţi cunoşti firele, nu ştii câte ai şi nici unde sunt!
Şi atunci când eşti fericit, eşti pentru că, absolut întâmplător, ai ajuns cu firele aşa!

Tu eşti paiaţa! Tu, tot tu, păpuşarul!

Râzi, paiaţă!

Sarabande

M-ai amăgit. Otrava deznădejdii.
Furia iubirii neîmplinite.
Durerea pieptului, spasmele, oftatul,
şoapte, râsul plâns, ţipătul tăcerii.

Senzaţia că ai fost într-o odaie pentru ultima oară pe acest pământ.
Neputinţa de a o vedea din nou în raport cu scurta distanţă ce vă separă
şi intuiţia că dacă mai pui odată piciorul peste pragul ăla, totul se reia  la nesfârşit,
fără conţinut, fără formă,
doar o căutare infinită, fără sens.

E crud şi gol şi doare.

Muzeul meu

În copilărie, am avut propriul meu muzeu într-o margine de pădure, cu pereţi conturaţi cu frunze, cu tablouri invizibile sublime, sculpturi-copaci şi scorburi de copaci în care aşezam mici borcane furate din cămara bunicii pline cu trandafiri de dulceaţă.
Eram ghidul propriului meu muzeu. Seara, după ce plecau vizitatorii, număram pietrele - făceam  monetarul, luam cina - un biscuite şi îmi întindeam patul de frunze, ca să dorm. Dar nu puteam să dorm. Mă podidea aşa un dor!
Dimineaţa mă  trezeam şi mai bucuroasă. Ritualul era să arunc patul cât mai sus - ca să plouă cu frunze!

După mai bine de zece ani, muzeul meu este închis, exponatele mele mult lăudate sunt acoperite cu o pânză alba. S-a lăsat cu ceaţă şi "faliment". Atunci, mă fac... păpuşar!

As pune ochi in loc de titlu.

Incet - incet as vrea sa ma scobor din fiinta ta, precum zapada de pe dranita casei intr-o dimineata frivola cu un soare crispat: picatura cu picatura.

Ma reintorc la izvorul dulce si inghetat. Ma reintorc la mine, frate al meu.
Lasa-ma sa alunec pe pamant, sa ma topesc trezindu-ma abia la primavara, prefacuta intr-un mic fir de iarba.

Lasa-ma sa alunec, sa nu te intrepatrund, c-atunci am sa ajung in podul casei tale, s-am sa te putrezesc.

Nu ma lasa decat sa te las.
Nu ma-nalta si nu-ncerca sa vindeci vidul.
Nu ma ierta, ajuta-ma sa te renasti.

Elibereaza-ma-ntr-o padure in care pot sa ma strig.

Nu ma inchide in cutia de carton,
reda-ma celulei mele stravezii.