Setea

Mi-e sete de muzică live, de cameră. Aseară am ascultat un mic concert la contrabas şi chitară care m-a sustras în mod sublim de la tot ce înseamnă material şi efemer. Vedeam doar arcuşul cum se plimbă pe corzi, contrabasistul privirea lui cu totul schimbată şi îi auzeam respiraţiile în tandem cu sunetele mareţului instrument. El e, până la urmă, fratele violoncelului! Acest mic recital, parcă m-a adus iar pe vechea, dar cumva, reînnoita mea linie de plutire.

Vreau să văd mai multă artă făcută din pasiune, cu drag. Tot văd că unii promovează un soi de "artă" comercială, standardizată, efemeră, o "maimuţăreala", şi încerc să mă calmez, acceptând existenţa umanoizilor, a oamenilor artificiali, incapabili să simtă, să gândească, să iubească, să creadă în valori şi în Dumnezeu. Ori eu, chiar L-am simţit pe scena, lângă mine, şi L-am simţit şi la alţii (numai că, la foarte puţini), pe scena lor! Pentru că cel puţin pentru mine, arta înseamnă rugăciune, pasiune, iubire, tumult, sublim şi adrenalină. Când am văzut Faust în regia lui Silviu Purcărete, chiar dacă piesa e cu şi despre demoni, despre forţa lor de manipulare a oamenilor, simţurile mele au recunoscut toate valorile artei timp de două ore, cât am fost ţinută cu sufletul la gură, timp în care cei 100 şi ceva de actori, în frunte cu Ofelia Popii, au tot cântat la violoncelul meu interior, atingând nişte note care m-au lasat hipnotizată, uimită!

Şi dacă nu m-aţi înţeles, iată ce vroiam sa zic (mă tot întreb cum o să fie când o să-l ascult live):



Divin, nu?

">

Cu bine, dragii mei!