Ghiceşti?

Aşteaptă greu culesul, şi viile, şi merii
Să umple sumbre pimniţi cu dogoreala verii;
Dar pumnul în ciorchine te-o strânge iar de gât,
Doamnă, muiere dulce, că prea-mi faci de urât!

M. R. Paraschivescu

Tăcere, vara ...

Au mai rămas doar 3 zile din august. Aşa că, m-am gândit să le celebrăm, cât le mai avem, cu două  poezii şi o clasică melodie. Trebuie să profităm de ea potrivit vechii zicale : Trăieşte fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima. Câţi dintre voi aţi încercat cu adevărat să trăiţi aşa? Şi cât a durat încercarea? În cazul meu, când încerc, observ că să devin un om mai bun, mă descopăr.

Tăcere; soarele s-a aprins în stor
Şi-aşa rămâne-acolo, precum albina care în zbor era
Şi crinul alb a prins-o în etamina-i tare.
Tăcere - nu se-aude cum timpul iute trece.
E un răgaz atât de limpede, de sigur, de durabil
Că ispitit eşti să te crezi pe totdeauna mulţumit,
Şi aţipeşti, şi aerul e galben cum e chihlimbarul.
O, tu, tăcere de culoarea soarelui din încăpere!
Tăcere: molatec orologiu, cu sunet slab, vrăjit,
Care pecetea-şi pune pe-a fericirii clipe, vara ...


Ana Brâncoveanu de Noailles
 

August

Vara sfârşi. Potecile adorm

Iar umbrele amanţilor, departe,

Îţi prelungesc în fluviul uniform

Al nopţii, legământul fără moarte.

Când seara cade-ncet peste grădini

Şi încolţeşte-n zare prima stea,

Clavirul ce răsună din vecini

Şopteşte parcă orelor să stea.

Iar negrii pomi, ca idolii păgâni

Păzesc aleia umbrelor ucise

Pe care-n hohot le bocesc fântâni

Şi florile, ca rănile deschise.

Domol se pleacă ramurile-n jur,

De umbre parcă spânzurând mai grele,

Sub care visul dibuie contur;

Adorm ca fructe păsările-n ele.

O, timp stagnant! Un singur fruct, cel plin,

Pocnit căzu din creanga lui întinsă,

Redând mişcării sensul ei virgin

Spre inima pământului,  aprinsă.

Miron Radu Paraschivescu

Vara lui Vivaldi a fost ceea ce am ascultat vara asta cel mai mult. Furtuna exprimă multe din experienţele spirituale prin care am trecut în decursul acestor luni.

 

 

 Cu drag,

Ilinca.

Poezie ciudată

Am găsit o poezie ciudată scrisă de M.R. Paraschivescu despre ... tomate. Da, despre roşii.

Laudă tomatei 

Când vreau să prind în fiece cuvînt
Tot ce-i frumos şi spornic pe pămînt,
Cum aş putea uita să spun vreodată
De lirica şi rumena tomată?

Mai mândre ca aceste pătlăgele
N-au nici curcanii-n salba lor mărgele;
Cireaşa doar, sau strugurii, sub soare
Pot cuteza cu ea să se măsoare.

Frumosul fruct, crescut pentru săraci,
Ea nu şi-l suie pe araci,
Nobleţea toată-n miezul plin şi-o strînge
Ea, humei negre, limpezitul sînge.

În toiul verii plină de dogoare
Îţi umple cerul gurii de răcoare,
Iar umbra serii moale când se lasă
E lampă vie strălucind pe masă.

De pâine şi de apă ţine loc;
Nici să n-o fierbi şi nici s-o coci la foc:
Ea dăruieşte omului, mereu,
Ca şi pamântul forţă lui Anteu

Nepreschimbată, crudă nentrerupt,
Cum dintr-a lui rotire s-a şi rupt,
Iar când o muşti cu însetata gură,
Primeşte-o ca pe-o cuminecătură

Şi află taina-n carnea-i străvezie:
Putere-i doar ce-i şi lumină vie.