Dragilor, aceasta este ultima mea postare din 2011. Poezia Anei Blandiana - Să rămân singură şi goală de gând şi o superbă melodie compusă e Michael Nyman - If (ultima mea obsesie!!). Nu-mi rămâne decât să vă urez multă inspiratie, putere de muncă şi spor la culturalizare. Despre dragoste şi sensibilitate - vorbeşte blogul.
Ştii tu de ce oare când sunt lângă tine,
Tac, - şi nici o vorbă să rostesc îmi vine?
Gândul meu se duce până într-atât
De adânc în fundul dragostei, încât
Dac-aş sta cu tine chiar o veşnicie,
Tot n-ar avea vreme înapoi să vie.
TH. M. STOENESCU
Tabloul aparţine pictorului Lambert Sustris şi este realizat între anii 1548-1550. Prezenţa lui Cupidon califică în mod sigur figura feminină ca fiind zeiţa iubirii. El îşi îndreaptă săgeata spre cei doi porumbei. Aceste păsări apar în mod tradiţional alături de cele două personaje şi reprezintă unul dintre atributele lor personale. Războinicul care soseşte din partea dreaptă este Marte, zeul războiului şi iubitul lui Venus.
Dragii mei, am descoperit un filmuleţ nou. Este vorba despre o animaţie filmată în studioul lui Jiri Trnka de către Jan Svankmajer în 1982.
Vă asigur că merită să investiţi 10 minute din scurta şi minunata voastră viaţă pentru a savura animaţia. Tematica relaţiilor interumane constituie subiectul clipului.
Găsesc acest filmuleţ genial, mai ales că a fost filmat prin tehnica stop motion (pe scurt, în tehnica stop motion subiectul sau papuşa este mişcată un centimetru sau chiar şi mai putin, şi apoi se filmează, se pozează de fapt; este vorba de o muncă colosală). Gândiţi-vă numai cât timp "mănâncă" filmarea unei astfel de animaţii şi câţi artişti stau în spatele ei.
Apreciaţi munca artiştilor adevăraţi! Nu vă lăsaţi păcăliţi de pseudoartişti, de diletanţi şi de cotidian!
1. O persoană foarte dragă mie a terminat de curând o carte despre legendara dansatoare Isadora Duncan. Şi m-am gândit să pubilc o poesie despre ea.
Memoriei Isadorei
Lucrurile-şi vorbesc
şi ne aud.
Când îţi puneai fularul în antreu
mă întrebam
de ce, când e atât de frumos,
nu-l pătureşti altfel
când l-înnozi la gât?
Şi tocmai atunci
ca o veveriţă
(paznic din pom)
a sărit mut
dar nestăpânit
lung, aspru, ros şi păturit,
fularul meu cel cafeniu,
paznic de om.
Am tresărit deodată
ca şi cum o vietate s-ar fi clintit din umbră
şi ne privea tăcută dar atentă
Ca şi cum
fularul ar avea
Decât ai stăpânului aşţi ochi
în trupul lui de fum.
Apoi, râzând stângaci, l-ai ridicat încet
şi l-ai pus la loc, în cuier
(vroiam ceva - şi n-am mai vrut să-ţi cer)
în timp ce-ţi înnodai la gâtul fragil
eşarfa de mătase, mai cochet
Că nu-ţi plăcea un fular de poet.
Aşa a început;
ce-a fost apoi, s-a ştiut;
maşina alergând nebună,
fularul, cu un capăt fâlfâitor pe geam,
ca un nor peste lună
ţi s-a prins de roata maşinii.
Ai fi vrut să ţipi
dar glasul ţi-a rămas
abia foşnind, bătând din aripi.
La fel de stins
ca şi-al mătăsii glas.
Lucrurile-şi vorbesc
şi ne aud.
Şi câteodată greşesc.
Miron Radu Paraschivescu
Pentru Luiza C.
2. Iar sunt obsedată de o melodie. Şi când mă găsesc într-o asemenea stare trebuie să vă "pasez" şi vouă minunaţia.
Dragilor (care aţi mai rămas pe aici), tare vreau să vă mai scriu, să vă mai vorbesc! Mă tot gândeam ce să abordez. Şi cum citesc eu o carte de a lui Stanislavski vă scriu ce am găsit acolo.
De când am început sa "mişun" prin Univesitatea de Arte am dat peste nulte feluri de oameni. Majoritatea se clasează în categoria oamenilor care nu au bază, care au venit aici să devină doar celebri şi care nu au aptitudini pentru o meserie grea dar sacră.
Citatul meu se referă la modul în care sfânta şi vechea şcoală rusă de arte îşi selecta elevii. Las citatul să curgă:
"În trecut era o învăţătură elementară, însă în unele privinţe mai temeinică decât acum.
<<Ţi-ai pus cumva în gând să ajungi actor? Atunci treci mai întâi pe la şcoala de balet: în primul rând actorul are nevoie să fie dezmorţit. La balet e nevoie de personal. Dacă nu dansezi, faci figuraţie, iar dacă dintr-un diletant se naşte un dansator, - cu atât mai bine. În cazul în care ne dăm seama că n-ai înclinări pentru dans, ci mai degrabă pentru operă sau dramă, te trecem la clasa de cântăreţi sau de actori. Dacă nici aici nu merge, te întorci din nou în rândurile figuranţilor sau eşti trimis la ateliere ori la cancelarie.
Cu astfel de rânduială, nu ajungeau pe scenă decât cei care întradevăr dovedeau aptitudini, - şi asta numai după un sever control. - Şi era bine aşa. Fără aptitudini şi talent n-ai ce căuta în teatru.>>"
Astăzi vreau să împart cu voi o melodie dragă mie, pe care o ascult de câţiva ani: It was written in the stars cântată de Ella Fitzgerald.
Şi dacă tot veni vorba de Ella Fitzgerald, iată o poezie a lui Miron Radu Paraschivescu, dedicată ei.
Cântăreaţa de Jazz
Se smulge vocea tinerei femei
Din pieptul palpitând ca o aripă,
dar n-o să cadă oare dintr-o clipă
Într-alta, smulsă în afara ei
De vuitorul melodiei val
Zvârlită în vârtejul inegal
Ce-o soarbe-acum şi o redă întreagă,
Fără ecoul care să-i răspundă,
Nici golf propice care s-o culeagă?
Orbit rămân de fiece secundă
Şi pustiit de apriga dogoare
Ce-o mistuie. Că eu o văd cum moare
Nemaiprimind napoi ce dăruise,
Sorbită-n constelaţia de vise
Ce în explozii i-o născuse cântul,
Si-acuma, soare tânăr, scăpăta.
Ci mândră sta, ca o gradină-n vântul
Din golul cărui s-ar împrospăta.
1 ”... găsesc că
e absolut esenţial să lucrezi în bună dispoziţie. Este exact ceea ce fac eu.
Ştiu sigur că resimt mai multă plăcere să-mi joc rolurile decât simte publicul
să le vadă. Vedeţi, e cu mult mai
interesant să creezi un personaj decât să ţi se dea unul făcut de-a gata după
măsura ta. Iată de ce, fie spus în treacăt, devin mereu nervos când joc în
film. Acolo mă simt constrâns, căci cinematograful nu-ţi lasă destulă
libertate. Dimpotrivă, pe scenă poţi crea un personaj pe care-l poţi îmbogăţi
în fiecare seară. ”
2 ”Şi acum, ca să
mai vorbim tot despre actori, în ceea ce mă priveşte, îmi place să uit pe cât
posibil „eul” meu, atunci când creez un personaj. Nu sunt dintre cei care intră
într-un soi de transă spre a se pregăti pentru ceva măreţ. Eu fac un efort real
să cunosc personajul de aşa manieră încât el să-mi fie în întregime familiar
prin toate reacţiile sale, în indiferent ce împrejurări. Când eşti astfel legat
de rolul tău, el devine până într-atât parte din tine încât, atunci când
rosteşti versuri de pildă, chiar pentru a mia oară, ai impresia că le spui cu
spontaneitate.” Citatele 1 şi 2 aparţin lui LAURENCE OLIVIER, şi fac parte dintr-un
interviu luat de un reporter de la revista Photoplay, pe când Laurence avea 31
de ani, imediat după ce terminase de filmat La răscruce de vânturi.
3 ”Publicul nu
doreşte decât să ne regăsească întotdeauna asemenea primului şoc afectiv pe
care i l-am inspirat. Adevărata noastră personalitate, multiplă şi subterană,
nu-l poate decât deconcentra” EDWIGE FEUILLERE
4 Teatrul, este o
convenţie stabilită între actori şi spectatori, o convenţie în care actorul se
obligă să interpreteze un anumit personaj, iar spectatorul se obligă să-l
creadă; să-l creadă, da, dar cu o
singură condiţie : ca ceea ce ”joacă” actorul să poată fi într-adevăr crezut ...
Spectatorul stă pe locul lui şi-ţi spune : ”Am citit afişul, am văzut ce joci,
sunt dispus să te cred, acum convinge-mă! – şi datoria noastră este să facem
acest lucru, toţi, fără excepţie.” CONSTANTIN TĂNASE
5 "Tănase a
înţeles că, dacă în general în teatru, modul de interpretare trebuie legat indisolubil
de personalitatea actorului – chiar de calităţile lui fizice – acest lucru, în
ceea ce priveşte cupletul, devenea esenţial." IOAN MASOFF – RADU TĂNASE: Tănase
Aş dori să reiau ideea cu spectacolul Scufiţa Roşie a Companiei Louis Brouillard din Paris. Ei bine, am fost şi la a doua reprezentaţie a piesei iar acum pot vorbi clar. În primul rând, francezii au montat o adaptare modernă după clasica Scufiţa Roşie,,cea a fraţilor Grimm. Povestea are la bază următoarea temă: părinţii care nu comunică cu copii lor şi confruntarea cu frica. Treaba urâtă e că această variantă nu era pentru copii aşa mici cum au fost aduşi de educatoare - care, la reprezentaţia de dimineaţă m-au uimit şi terorizat cu gălăgia lor - oricum ei nu prea au înţeles nimic. În schimb, la a doua reprezentaţia am văzut emoţie pe faţa adulţilor au fost emoţionaţi (unii până la lacrimi). Cu un decor cât se poate de simplu, cu mişcări cât se poate de graţioase, expresivitate naturală, compania pariziană m-a impresionat. Am observat că faţă de piesele româneşti (am mai văzut Dumbrava minunată şi Hansel şi Gretel), cele de afară, au fost mai sincere, mai naturale, ele antrenează creierul celor mici. Cele de la noi au fost greu de înţeles şi improvizate. Păpuşile în mare parte palide, deloc spectaculoase pentru gustul meu.
Sincer, am înţeles că teatrul de păpuşi de la noi parcă rămâne undeva în urmă. Regizorii au uitat că în ziua de azi, copii sunt mai deştepti, că evoluează mai repede decât au evoluat ei şi că nu este deloc recomandat să te prezinţi în faţa lor cu minciuni şi cu lucruri ponosite. Dacă tehnologia se prezintă aşa stralucitoare în faţa "micilor omuleţi" cum vă mai aşteptaţi voi sa-i atrageţi la teatru cu prăfăria asta? Nu e de mirare ca mulţi elevi vin la teatru cu bilete luate din obligaţie de la profesori şi în mijlocul spectacolului se manifestă cum nu se poate mai zgomotos ca toate animalele.
De pe site-ul cu ştiri din Iaşi, am preluat următorul interviu cu regizorul Scufiţei Roşii - Joël Pommerat :
"Este prima oara cand creez un spectacol destinat copiilor. M-a
preocupat adesea teatrul pentru copii in raport cu acela pentru adulti.
La nivelul formei si al exigentelor din timpul lucrului, sunt sigur ca
nu exista diferente intre diferite publicuri. in schimb, sunt convins ca
publicul copil are dreptul la aceeasi profunzime a cautarii, la aceeasi
dorinta de perfectiune, ca publicul adult. Cei mici au dreptul ca noi,
artistii, sa nu ajustam nimic din felul in care facem teatru atunci cand
facem teatru pentru ei. Pentru , am vrut sa scriu propria versiune a
povestii. Vroiam doar sa evidentiez personajele si etapele calatoriei
unei fetite care pleaca de acasa pentru a-si vizita bunica si il
intalneste pe lup. Am urmarit simplitatea si adevarul. Raportul cu frica
este primordial in aceasta poveste si, in general, in viata oricarui
copil. Dupa mine, a aborda frica in discutiile cu copiii inseamna a
aborda si cealalta fata a acestui tip de emotie׃ dorinta. Trebuie sa le
vorbim copiilor despre initierea in frica, despre cum sa stapanesti
acest sentiment inainte de a deveni adult."
O carte-mi ţine-ades tovărăşie
Şi-a mai rămas pe rândurile ei,
Ca pulberea de soare străvezie,
Lumina unui gând din ochii tăi.
Stau astfel vremea fără s-o mai număr;
Mă-nşala visul bun şi mă gândesc
Că-mi urmareşti lectura peste umăr,
Şi, dacă taci, e pentru că citesc.
Magda Isanos
Îmi era dor de "valiza mea cu bijuterii".
Cât despre cei din Iasi, vă poftesc la Festivalul International de Teatru pentru copii si tineret. Zilele astea trupe din Anglia, Olanda, Franţa, Austria, Polonia, Germania, Italia dar şi de la Iaşi, Bucureşti, Cluj, Tg Mureş şi Galaţi vor susţine spectacole în cadrul festivalului.
Azi am asistat la spectacolul "Scufiţa Roşie" montat de Compania Louis Brouillard din Paris. A fost o experientă interesanta. Jocul actorilor a fost impecabil, iar decorul simplu dar destul de sugestiv. Chiar acum, ma duc sa-l mai vad.
Aş vrea să postez mai multe, dar nu-mi mai permite timpul. Acesta e primul post de cand a început o nouă etapă în viaţa mea.
Săptămâna asta m-am gândit să postez un nou filmuleţ de-al lui Jiri Trnka - A drop too much (O picătură prea mult). Tema abordată de Jiri Trnka e combinaţia dintre alcool şi conducere şi despre resposabilitate - pe care mulţi o uită cand urcă la volan. Ne întâlnim iar cu una din păpuşile lui simpatice - una motociclistă de data asta!
Vă las pe voi să trageţi învăţăminte din mai mult decât simpaticul scurtmetraj de mai jos!
Aş vrea să fiu copac şi-aş vrea să cresc
lângă fereastra ta, te-aş auzi
şi-n voie te-aş privi întreaga zi.
M-aş apuca şi iarna să-nfloresc,
ca să te bucuri. Păsările cele
mai mândre-ar face cuib pe creanga mea,
şi nopţile mi-ar da cercei de stele,
pe care, ca pe frunze ţi le-aş da.
Prin geamul larg deschis, de-atâtea ori
m-aş apleca uşoară, să-ţi sărut
când părul ce pe frunte ţi-a căzut,
când buzele, cu buze moi de flori.
Spre toamnă m-aş juca, zvârlindu-ţi mere
şi foi de aur roşu prin odaie,
cu-a ramurilor tânără putere
ţi-aş apăra obloanele de ploaie.
Şi, cine ştie, poate că într-o seară
de primăvară, când va fi şi lună,
va trece prin grădină-o zână bună,
făcându-mă femeie să fiu iară.
Atuncea sprijinindu-mi de pervaz
genuchiul ud de frunze şi pământ,
cu părul încă doldora de vânt,
cu rouă şi cu lună pe obraz,
eu ţi-aş sări în casă, şi senină
(uitând de-atâta vreme să vorbesc),
cu câte-un cuib în fiecare mână
întinsă, aş începe să zâmbesc.
Inspiraţiunea mea ingenioasă în colaborare cu Departamentul de Comedie s-au gândit că o mică "poznă" nu strică. Aşa că m-am gândit să postez o poezie de o atmosferă mai neobişnuită, ce aparţine lui Ion Pribeagu - poet mai comico-vulgar, aşa.
De unde aţi cumpărat?
Din înaltul plin de boare rece,
Curg serpentine de carmin
Şi un domn – să-i zicem Toma – trece
Pe bulevardul Bolintin.
În urma lui, cu doi-trei metri
Cu pasul rar şi săltăreţ
Venea Manole zis al Petrei
Cu nasu-n vânt, cu părul creţ
Şi cum trecea prin filieră
Şi parc şi oameni şi decor
Lui Toma-i scapă-n atmosferă
Un pârţ urât mirositor.
Un aer greu, de neft, de varză,
Ce-i intră în nări, în gât, în oase
Şi împrăştie, până să se piarză
Suspecte gaze puturoase.
Manole adulmecând aroma
Ce întreaga-i fiinţă îi ispiteşte
Aleargă iute după Toma
Şi-l opreşte:
- Scuzaţi, vă rog - a spus Manole
Vibrând cu vocea-i ca o strună
Dar de unde aţi cumpărat fasole
De-o calitate aşa de bună?
Tot în 1938, pe când se afla cu Vivien în vacanţă, pe
Coasta de Azur, Larry primeşte invitaţia de peste ocean de la producătorul
Samuel Goldwyn să turneze un film. Deşi aparenţele păreau a spune că Laurence
nu mai vrea să audă de America, de fapt, el aştepta nerăbdător ocazia unei
revanşe. Astfel, el ajunge să-l joace pe Heathcliff
din La
răscruce de vânturi după
romanul lui Emily Bronte în regia lui William Wyler, unul dintre cei mai
prestigioşi cineaşti ai Hollywood-ului. El se cam îndoia însă de partenera sa –
Merle Oberon cu care mai turnase un film şi pe care o considera o actriţă
lipsită de temperament pentru rolul tumultoasei Cathy. El o vroia pe Vivien
Leigh şi cam şi de asta au avut loc unele incidente între Olivier şi Oberon. Ea
a interpretat-o cu succes pe Cathy.
Vă pun şi trailerul filmului pe care îl recomand cu deosebită încredere!
Pe lângă faptul că i-a împăcat pe protagonişti, William
Wyler i-a dat prima lecţie de modestie lui Laurence. L-a făcut să înţeleagă că
cinematograful este o artă autentică pe care actorii sunt chemaţi să o
slujească cu respect şi devotament. Laurence Olivier a înţeles diferenţa dintre
teatrul de scenă şi cinematografie.
La răscruce de vânturi este un primul film cu
adevărat important al lui Laurence Olivier. De ce? Pentru că este primul film în
care Olivier îşi foloseşte minunatele lui resurse interpretative deja
confirmate pe scenă şi pentru că el marchează reintrarea sa în cetatea filmului, de
astă dată glorioasă.
Laurence oferă o adevărată interpretare actoricească
modernă de astă dată, cu un joc aproape brutal, colţuros, intens, cu expresii
variate. Filmul a avut mare succes şi i-a adus lui Olivier prima nominalizare
la Oscar. Timp de 2 ani, el lasă scena pe planul doi, apărând doar într-o piesă
pe Broadway, ca să nu-şi piardă antrenamentul.
Cât despre Vivien, despărţirea lor temporară fusese cam
dureroasă, dar Laurence veghea atent asupra carierei ei deoarece jurase că
odată ajuns la Hollywood, o să o cheme şi pe ea acolo.
Vivien a suportat greu absenţa omului iubit şi până la
urmă se duce la el, în America. Adevărul e că Larry îi sugerase în scrisori
să-şi găsească timp pentru o călătorie peste ocean. El creadea că Vivien îi va
cuceri pe cei de acolo cu şarmul ei. Laurence a sfătuit-o să fie gata să intre
în cursa pentru rolul principal din superproducţia secolului – Pe
aripile vântului scrisă de Margaret Mitchell. Se pare că Larry nu
s-a înselat în privinţa farmecului irezistibil al multiubitei lui, Vivien, care
a obţinut rolul lui Scarlett (cel mai râvnit rol feminin din toată istoria
cinematografului american).
Apariţia celui de Al Doilea Război Mondial nu împiedică
activitatea lui Larry şi Vivien. El filmează Rebecca în regia
lui Hitchock. Rolul lui Max de Winter îi vine de minune! Dar Vivien (care
obţinuse un Oscar pentru Pe aripile vântului), nu a fost distribuită în rolul
soţiei, producătorii având alte planuri cu ea. Rebecca obţine
Oscarul pentru cel mai bun film al anului 1940, iar Olivier este pentru a doua
oară candidat al premiului.
Ca şi mai sus, vă pun la dispoziţie tot un trailer.
Dar mai vine un eşec. Pune în scenă, în America, Romeo
şi Julieta alături pe Vivien Leigh, pe banii lor (strânşi din Aripile vântului, Răscruce de vânturi,
Rebecca şi Mândrie şi prejudecată ) pe care îi pierd. Unde mai pui că
Anglia intrase atunci în război, fapt care agreavează şi mai mult situaţie
celor doi : de concubini.
Chiar dacă cei doi au obţinut divorţurile, ei tot trăiau
ca un cuplu clandestin, trebuind să se ascundă de ochii oamenilor care în America
erau şi mai ipocriţi Ei hotărasc să se casatorească, dar nu înainte de a-şi
pune copii la adăpost, în Tarquin, în vârstă de 4 ani a fost adus de Jill în Statele
Unite, iar Suzanne a fost lăsată în grija mamei lui Vivien, în Canada, La
Vancouver.
Astfel, la 21 august 1940, Laurence Olivier şi Vivien
Leigh îşi unesc destinele, la Santa Barbara într-o ceremonie intimă. Katherine
Hepburn şi Ronald Colman le sunt martori. Cei doi ”britanici romanţioşi”devin
centrul atenţiei în cetatea filmului.
Rămâneţi aproape de valiza mea cu bijuterii artistice
O poezie destul de cunoscută de-a lui Nichita Stănescu, şi destul de înaltă din punct de vedere calitativ şi sentimental - Altă matematică. Da, o poezie de dragoste.
Altă matematică
Noi ştim că unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o pară
nu ştim cât face.
Ştim că cinci fără patru fac unu,
dar un nor fără o corabie
nu ştim cât face.
Ştim, noi ştim că opt
împărţit la opt fac unu,
dar un munte împărţit la o capră
nu ştim cât face.
Ştim că unu plus unu fac doi,
dar eu şi cu tine,
nu Ştim, vai, nu ştim cât facem.
Ah, dar o plapumă
înmulţită cu un iepure
face o roscovană, desigur,
o varză împărţită la un steag
fac un porc,
un cal fără un tramvai
face un înger,
o conopidă plus un ou,
face un astragal...
Numai tu şi cu mine
înmultiţi şi împărţiţi
adunaţi şi scăzuţi
rămânem aceiaşi...
Pieri din mintea mea!
Revino-mi în inimă!
Cu drag, preaiubitului T.
P:S: Nu toţi am uitat de "terapia prin poezii". Şi o melodie (foarte senină) de fond :
Nu ştiu vouă, dar mie imi era dor de Jiří Trnka. Cu ceva vreme în urmă, vi l-am prezentat împreună cu o lucrare tare drăguţă de-a lui, despre artişt în raport cu comunismul : Mâna . Acum a venit vremea să vă mai arăt o altă lucrare preţioasă: The story of the bass cello/ Povestea contrabasului scrisă de Anton Cehov. Scurt-metrajul a fost filmat în 1949.
Iată cum decurge povestea: Un muzicant cu un contrabas se îndreaptă spre castelul unui prinţ, să
participe la o serată muzicală. Se opreşte pe malul unei ape, unde o fată frumoasă stătea la pescuit. Muzicantul se gândeşte să-i lase fetei un semn: îi prinde-n
cârligul undiţei un buchet de flori. Când să plece, constată că i-au
fost furate hainele. Contrabasistul se ascunde sub podul din
apropiere, să aştepte înserarea. Fata se trezeşte, constată că undiţa a prins ceva, se dezbracă, intră în apă, desface
cârligul din buruienile în care se împotmolise, iese şi constată
că îi fuseseră furate hainele. Drept pentru care se refugiază sub
podul din apropiere, să aştepte înserarea.
Şi iată cum destinul îi
aduce din nou pe cei doi unul lângă altul, de data aceasta complet goi. El goleşte cutia de contrabas şi-i propune fetei să intre în ea, să-şi ascundă astfel goliciunea. Zis şi făcut. Iar
de-aici... o altă serie de aventuri, în urma cărora contrabasistul
porneşte în urmărirea hoţilor de haine, cutia de contrabas ajunge fără
muzicant dar cu tânăra fată la serata muzicală, de unde este salvată. Contrabasistul se întoarce să caute cutia instrumentului în
care o lăsase pe fată, n-o mai găseşte. În carte, povestea se termină aşa: "Ţăranii de prin partea
locului mai povestesc şi astăzi că uneori, noaptea, se vede umblând în
jurul podeţului un om în pielea goală, cu părul lung, lung, şi cu un
joben pe cap. Iar de sub podeţ se aude, din când în când, un scârţâit
răguşit de contrabas...".
Prima parte:
A doua parte:
Sper că nu v-aţi pierdut gustul pentru poveştile ghiduşe, pline de farmec.
O bijuterie pe care aştept de ceva
vreme să v-o dezvălui este Smoke. De fapt, Smoke şi pe Sylvie
Guillem.
Sylvie Guillem a fost desemnată ca
fiind cea mai bună dansatoare din lume la ora actuală. Sunt multe elemente care o fac
spectaculoasă, printre care: corpul ei (se spune ca a dat o nouă formă corpului
de balerină, este un adevărat dar de la Dumnezeu, de care ea este profund conştientă) şi mişcările graţioase, deosebit de expresive şi naturale. Vă mai
spun că este o rebelă (şi-a croit propriul drum când a ales să treacă la dans contemporan, s-a contrazis vehement cu mari artişti ai dansului şi este considerată de mulţi îngâmfată). A început prin a fi gimnastă, apoi s-a apucat de
balet - de aici conformaţia perfectă a corpului ei. S-a făcut cunoscută
datorită parteneriatului cu marele balerin Rudolf Nureyev, cu care a şi avut o
relaţie amoroasă (se spune că ea a fost singura femeie cu care Nureyev a vrut vreodată să
se însoare, unde mai pui că el a fost şi gay).
Întâi vă prezint Smoke,
o lucrare din 1995, sub coregrafia lui Mats Ek. Alături de Sylvie, dansează fratele lui Mats, Niklas Ek.
Mats Ek este un coregraf recunoscut la nivel mondial. După cum am precizat, el mai are un frate Niklas care e dansator şi o soră Malin care este actriţă. Mi s-a părut interesant că cei trei fraţi provin dintr-o mamă coregraf - Birgit Cullberg(care şi-a înfiinţat o companie de balet prestigioasă - Cullberg Ballet) şi dintr-un tată actor - Anders Ek.
Aşa că nu mă mai miră de unde vine coregrafia asta minunată a lui Mats şi mişcările fluide, naturale şi graţioase ale lui Niklas.
Dar destul v-am tot povestit eu despre artişti, să vă spun şi părerea mea despre mica bijuterie contemporană. Arta este interpretativă, bineînţeles, în anumite limite - până nu ieşi din tipar. Ori, dansul contemporan alături de vestimentaţie, puţinele elemente de decor, precum şi ... fumul şi mâna străină care tot apare acolo, constituie destul material pentru un mic joc de imaginaţie. Jocul meu de imaginaţie vă provoacă să vă gândiţi la ce ar putea simboliza elementele de dans, de decor, de actorie şi de vestimentaţie şi să construiţi povestea piesei. Eu cred că este vorba de povestea unor oameni care se implică într-o relaţie care îi schimbă, dar care într-un sfârşit ajung la dispută. Sau poate de omul influenţat de societate, care în intimitate este un cu totul alt om.
Piesa se constituie din trei parţi. Pe parcursul lor, mi-am permis să vă tot scriu ce cred eu despre anumite elemente.
În prima parte apare El care îşi descrie acţiunile de zi cu zi sau poate viaţa (şi apare mâna care parcă îl hipnotizează). El se îndragosteşe de ea. După părerea mea, fumul este simbolul pasiunii, al erotismului. Mişcările lor sunt tandre, arată perfecţiunea relaţiei, intimitatea.
A doua parte este despre relaţia lor. O chestie care mi-a venit în minte, este faptul că la început El dă cu piciorul în birou - aşa îl văd eu a fi - care este redus acum ca dimensiune faţă de cum era prezentat în prima parte şi care cred că ar putea să se refere la faptul ca viaţa intimă a micşorat importanţa muncii, a materialului. Efemerul este eclipsat de dragostea protagoniştilor.
Partea a treia. Tulburătoare. Nu de multe ori, aflată în diferite stari spirituale, m-am găsit uitându-mă cu ochii în lacrimi la partea a treia.
Nu pot să nu precizez atenţia pentru detalii, finisaje, simplitatea complexă (!!), gesturile comice, trupurile lor care strălucesc datorită expresivităţii. E greu de explicat ce simte ea, tumultul. Stările, amintirile, senzaţiile, iluziile curg, se dezlănţuie una după alta. Finalul deschis.
Sunt foarte multe subtilităţi de explicat, dar vă las pe voi să atribuiţi noi înţelesuri.
Oameni buni, asta e dantelă fină de Paris facută din mătase suedeză! Dacă nu ştii să o porţi, nu o poţi aprecia!
Şi mai am o provocare: să vă uitaţi la trilogia Trois Couleurs în regia lui Krzysztof Kieślowski şi să-mi spuneţi care film din triologie credeţi că e mai bun: cel albastru, cel alb sau cel roşu.
Triologia poartă numele culorilor steagului Franţei pentru că se bazează pe motto-ul Frantei "libertate, egalitate, fraternitate". Astfel, fiecare film are motto-ul lui. Este destul de bogat în simboluri care leagă dar şi diferenţiază poveştile. Bătrânii care se chinuie să pună sticle la reciclat şi legătura personajelor cu trecutul sunt simboluri comune.
În Albastru joacă Juliette Binoche. Are o coloană sonoră care mă obsedează. Simboluri: muzica, legătura cu trecutul redată prin imagini cu sky diving şi bungee jumping. Povestea începe cu o femeie a cărui soţ era un renumit compozitor.
Aici aveţi trailer.
În Alb joacă Julie Depy. Partenerul ei polonez este foarte simpatic! Aici, legătura cu trecutul este redată prin monedă şi prin bustul furat de la un anticariat din Paris. E despre o franţuzoaică şi un polonez care divorţează.
Roşu are ca protagonistă pe actriţa Irene Jacob. Stiloul şi uşile deschise sunt simbolurile principale. Acţiunea se petrece între o studentă care mai este şi model cu jumătate de normă şi între un judecător pensionat.
Eu nu aş vrea să vă dezvălui prea multe şi să stric astfel farmecul.
Aşteaptă greu culesul, şi viile, şi merii
Să umple sumbre pimniţi cu dogoreala verii;
Dar pumnul în ciorchine te-o strânge iar de gât,
Doamnă, muiere dulce, că prea-mi faci de urât!
De ce nevoia asta puternică şi tristă De a vedea cum gâfâie şi cum se istoveşte În a plăcerii agonie trupul Pe care îl asişti în reverie?
Aşa nădăjduieşti să poţi capta Din suflet acel dram inviolabil, Aşa nădăjduieşti să furi prin voluptate Făpturii devastate şi-n risipă Insesizabila-i singurătate?
- O, drepturile-mi de-aş putea să-ntrec Ferit spre a-ţi sustrage-n umbră Secret, puteri, statornice desprinderi Să simt că-a ta confuzie adâncă Întunecatei mele inimi aparţine Cu mult mai mult decât a ta sunt încă!
Aceasta este valiza mea cu amintiri, cu mici mari plăceri intelectuale, în care păstrez sunetul şi imaginea unor oameni sensibili, talentaţi, muncitori şi geniali pe care nu îi admir, ci îi venerez.
Piatra este un om în care alt om şi-a băgat mâna ca într-o mănuşă şi l-a întors pe dos ca pe o mănuşă!
Nichita Stănescu
Vivien Leigh
"Pe acest pământ avem parte chiar şi de minunate momente tihnite..."
Jean Giono
Jiri Trnka
Doi prieteni
Un beţiv din lumea toată (Care Nae se numeşte) Ce fusese rupt odată De nevastă-sa-n bătaie, Auzind cum că nevasta unui prieten i-a cârpit Şi aceluia o palmă, foarte mult s-a veselit
Morala
Râde ruptul de cârpit.
G. Topârceanu
Laurence Olivier
Microscopică
Când pleca odată la război un om, I-a strigat o cioară dintr-un vârf de pom: -Du-te la bătaie, pentru ţară mori, Şi-ţi va da nevasta un copil din flori. Omul Auzind acestea, n-a mai vrut să plece, Deci a fost la urmă, fiindc-a dezertat, Condamnat la moarte şi executat.
Morala
Cine crede tot ce-i spui Este vai de capul lui.
G. Topârceanu
Toto şi otomobilul
Toto spuse: - Pe curând! În maşina lui urcând. N-avea griji de nici un fel. La virajul cu bucluc, I-a plesnit un cauciuc. Toto a plesnit şi el.
Morala
Când mori parcă pleci niţel...
G. Topârceanu
Audrey Hepburn - Breakfast at Tiffany's
Catren
Lunei
Lună nouă, corn de aur, Scump al nopţilor tezaur, Subsemnatul - proletar N-am nimic în buzunar!
G. Topârceanu
Marlon Brando
epitafuri de g. topârceanu
pe mormântul:
Unui beţiv De sărăcie si necaz Întâia oară doarme treaz.
Unui soţ iubit Ici doarme Niţă Busuioc, Şi nu mai sforăie de loc!
Unui vardist Ce te-ai oprit la criptolog? Hai, circulaţi, mă rog!
Unui prost: El doarme ţeapăn, doarme drept, - Dar ştiţi voi: când a fost deştept?
Lui A. C. Cuza Hei, trecătorule, -napoi! ...Să nu miroşi a usturoi
Iubitei S-a stins. Dar să n-o plângeţi, străine, Mai mult pe ea decât pe mine!
Jean-Louis Barrault
Anna Brancoveanu de Noailles
Trăiţi; nu vă lipsească iubirea, furia şi dorinţa. Biete făpturi ce vieţuiţi, nimic n-aveţi pe lume în afara vieţii.
Charlie Chaplin - The Tramp
Pascal
"Veşnica tăcere a acestor spaţii infinite mă înspăimântă."
Lyz Taylor şi Richard Burton
klingsor
Pe frumosul tău covor de pulbere trandafirie, De pulbere cenuşie, de pulbere bălaie, O, drum! regi sau sărmani, nebuni sau logodnici, Culegători de săruturi sau culegători de trandafiri, Pe frumosul tău covor de pulbere bălaie, Toată lumea, toată lumea, toată lumea A trecut.
