miercuri, 14 martie 2012

Crămpei de copilărie.

I

Singură când eram mică. O perioadă.
Departe de părinţi, departe de mama!
Dorul era infinit.
Poze cu parinţi udate cu lacrimile copilei lor.
Poza mamei era deja sărată.
Inocenţă. Tristeţe.
Fără prieteni. Fără.



Vandelică - fratele şi copilul meu,
la origine un ursuleţ de pluş.
Îl găseai în patul meu noaptea
iar ziua, alături de celelalte jucării
împânzite pe toată podeaua camerei.
Acesta-mi era refugiul!

Îmi fredonam singurătatea şi
sentimentul de părăsire în leagăn.
 Eram fata din balconul de la etajul patru
care se juca cu aţa si carligul.

Când mergeam pe drum,
aveam impresia că mă strigă mama.
O scurtă şi plină de speranţă privire
îmi demonstra că nu, nu era aşa.

Vin de la şcoală. Blocuri gri. Soare.
Văd o femeie în faţa mea.
Este mama! A venit acasă!
O urmăresc! Fug după ea!
O strig! Nu ma aude. Fug!
O ajung din urmă.
O chem. Întoarce capul:
O anonimă doar. Dezamăgire.
Nu mai aveam puterea
unui râs pueril de mica mare farsă
pe care mi-o jucasem.

Altă zi. Vin acasă.
Curtea şcolii invadată de caldură solară.
Mă strigă cineva.
Altă iluzie nu servesc!
Chemarea persistă.
Întorc capul. Aluniţă deasupra buzei. Ochi mari.
Chipul din poză. Mama!
Alerg spre braţele ei! Puţină îndoială.
Insinct.
Mainile si sărutarile ei sunt reale!
Este aici. Am plâns amandouă.
Regăsire. Bucurie.

II



Mama mi-a mărturisit mai târziu că,
după atâta timp, nici nu mă mai recunoştea.
M-a aşteptat în imensa curtea a şcolii.
Multe copile au fost strigate cu numele meu
până să mă fi nimerit, până să aud incredibilul.


Mă podidesc lacrimi.
Sentimentele şi senzaţiile au rămas mult prea actuale.





2 comentarii:

GM spunea...

Numai una-i mama! Frumos draga, felicitari!

Anonim spunea...

Felicitari!:),emotionant,m-au trecut fiorii ca nu are un happy end!