Un strop de Isadora

Cu ceva timp în urmă publicasem o poezie (http://www.ilincaistrate.blogspot.com/2011/08/fularul.html) închinată marei dansatoare, Isadora Duncan. Citind autobiografia ei am extras două citate:

Primul:

Poate că trecutul, prezentul şi viitorul nu sunt decât lung drum. Dincolo de fiecare cotitură, drumul continuă dar noi nu-l putem vedea şi atunci îl numim viitor. Dar viitorul este acolo demult şi ne aşteaptă.

Al doilea: 

Unde este adevărul unei vieţi omeneşti? Cine poate să-l descopere? Dumnezeu însuşi s-ar simţi încurcat. În mijlocul acestei nelinişti şi a acestei fericiri, a acestei urâţenii şi a acestei purităţi luminoase, acest corp de carne se simte mistuit de focul iadului sau transportat de eroism şi de frumuseţe. Unde este adevărul? Dumnezeu singur ştie asta, sau diavolul, dar cred ca sunt amandoi tot atât de nedumeriţi.

Câteodată, spiritul meu e ca un vitraliu, prin care zăresc frumuseţi minunate, culori de o bogăţie nebună; altădată, nu privesc decât prin sticle mohorâte şi cenuşii o grămadă de murdării care se cheamă Viaţa.

De ce nu putem să ne pătrundem pe noi înşine şi să scoatem gândurile fericite, după cum scafandrul aduce perle la suprafaţă, perle preţioase închise în tăcerea scoicilor aşa cum gândurile ne sunt pitite în adâncimile subconştientului!

Postez şi un preludiu preluat din opera "Tristan şi Isolda" scris de unul din compozitorii ei preferaţi - Richard Wagner, pe care marea dansatoare şi-a revelat graţia şi frumuseţea în reprezentaţiile de pe aproape întreg mapamondul:

 

 

 

Cu drag,

Ilinca.

 

Fularul

1. O persoană foarte dragă mie a terminat de curând o carte despre legendara dansatoare Isadora Duncan. Şi m-am gândit să pubilc o poesie despre ea. 



Memoriei Isadorei

Lucrurile-şi vorbesc
şi ne aud.
Când îţi puneai fularul în antreu
mă întrebam
de ce, când e atât de frumos,
nu-l pătureşti altfel
când l-înnozi la gât?

Şi tocmai atunci
ca o veveriţă
(paznic din pom)
a sărit mut
dar nestăpânit
lung, aspru, ros şi păturit,
fularul meu cel cafeniu,
paznic de om.

Am tresărit deodată
ca şi cum o vietate s-ar fi clintit din umbră
şi ne privea tăcută dar atentă

Ca şi cum
fularul ar avea
Decât ai stăpânului aşţi ochi
în trupul lui de fum.

Apoi, râzând stângaci, l-ai ridicat încet
şi l-ai pus la loc, în cuier
(vroiam ceva - şi n-am mai vrut să-ţi cer)
în timp ce-ţi înnodai la gâtul fragil
eşarfa de mătase, mai cochet
Că nu-ţi plăcea un fular de poet.

 Aşa a început;
ce-a fost apoi, s-a ştiut;
maşina alergând nebună,
fularul, cu un capăt fâlfâitor pe geam,
ca un nor peste lună
ţi s-a prins de roata maşinii.

Ai fi vrut să ţipi
dar glasul ţi-a rămas
abia foşnind, bătând din aripi.
La fel de stins
ca şi-al mătăsii glas.

Lucrurile-şi vorbesc
şi ne aud.
Şi câteodată greşesc.


Miron Radu Paraschivescu


 

Pentru Luiza C.  


2. Iar sunt obsedată de o melodie. Şi când mă găsesc într-o asemenea stare trebuie să vă "pasez" şi vouă minunaţia.

Minunaţia: 

Cam asta pot să vă ofer de Moş Nicolae.


Cu mare drag,
Ilinca.