Laurence Olivier (partea II)

Laurence Olivier şi-a petrecut adolescenţa urmărind cu ardoare afirmarea “dincolo de rampă”, acolo unde îi era locul. L-a jucat pe Puck din Visul unei nopţi de vară de Shakespeare, care l-a ajutat să-şi învingă frica de a nu putea intra în pielea unui personaj pe care nu-l simţea. Puck a fost un “succes personal total”!

Canoanele artei actoriceşti le va deprinde la “Şcoala Centrală de dicţiune şi de artă dramatică” sub conducerea unei directoare severe, dar plină de bună dispoziţie şi cu un ochi clarvazător. Din păcate, preţul bunei îndrumari date de Elsie Fogerthy a fost “procopsirea” cu unul dintre complexele care avea să-l urmărească toata viaţa actoricească, după cum ne spune el însuşi: “Aplecându-se spre mine şi punând degetul ca o gheară la baza frunţii, între rădăcina sprâncenelor şi linia nasului, ea mi-a spus: <Tu ai un punct slab aici!>.” Forma nasului a reprezentat o corvoadă pentru el. Se bucura când rolurile îi permiteau să-şi deghizeze nasul.

După terminarea studiilor, el va lucra în diverse ansambluri, unde va beneficia de o serie de roluri jucând uneori alături de actori consacraţi.

La 18 ani, Larry porneşte avid în căutarea unor angajamente noi, negăsindu-şi liniştea de când gustase din magia rampei. Ca orice debutant, a avut parte şi de “necazuri” pe scenă: la prima sa intrare pe o scenă oficială, de emoţie, s-a împiedicat de un cablu, căzând lat, cu faţa în jos, spre ilaritatea publicului. S-a bâlbâit, a avut probleme cu fizicul şi trăsăturile feţei care abia se formau, ele fiind marcate de oboseală şi de malnutriţie. Graţia îi lipsea pe atunci. Avea un obicei prost care până la urmă i-a adus eliminarea dintr-o trupă de teatru: chicotea în timpul spectacolelor.

Obrăznicătura, a provocat un incident memorabil într-un spectacol, unde, ca asistent de regie de culise (şi actor) a lasat cortina devreme, chiar în mijlocul cuvântării eroinei. Electricienii, prin eforturi uriaşe, au salvat soarta spectacolului.

La cei 20 de ani ai săi împliniţi, tânărul Laurence doreşte să se afirme cu orice preţ, într-un rol de excepţie în care să arate de ce este în stare. Se pare că vremurile teatrului se anunţă a fi înfloritoare: apar teatre, piese si autori noi.

În 1927, Laurence Olivier este primit într-o companie de teatru care dobândise faimă. Aici, jucând alături de stele de primă mărime îşi va forma personalitatea, stilul de joc şi ţinuta scenică. Repertoriul bogat al companiei care cuprindea autori precum Cehov şi Ibsen nu i-a permis tânărului Larry să şomeze.

Este distribuit în Unchiul Vania de Cehov, unde joacă rolul principal. Pentru un tânar de 21 de ani obsedat de perfecţiune, experienţa este pasionantă, dar dificilă. Spre meritul său, el nu abuzează de machiaj şi nici nu exagerează în joc, cum e specific tinerilor actori care joacă oameni în vârstă.

Fragedul actor ştia acum sa treacă cu uşurinţă de la clasici la moderni fiind atent întotdeauna la ţinuta sa. Studia din greu şi citea cu nerăbdare, nemulţumindu-se să accepte pasiv indicaţiile regizorului.  

“Una din marile plăceri ale turneelor, pe lângă partea lor instructivă în ceea ce priveşte cunoaşterea ţării tale, era şi cea intelectuală, a descoperirii unor comori, ca de pildă opera de căpetenie a lui Stanislavski <Viaţa mea în artă> pe care mi-o împrumutase cineva. În calda şi agreabila ambianţă a trenurilor de turneu, cartea avea să treacă de altfel din mână în mână: eu am avut norocul s-o citesc primul şi a fost pentru mine o sursă de cunoştere, de iluminare.”

 

Larry era atât de obsedat de artă, de plăcerile intelectuale, încât uitase celelalte preocupări umane. Credea că aventurile facile îi dăunau pe plan profesional şi că orice legătură amoroasă în afara căsniciei era un păcat mortal. Şi-a impus o castitate monahală. În cele din urmă, ajunge să-şi dorească o casătorie. Greu de crezut, dar nu-şi găsea parteneră! La 23 de ani păşeşte virgin in faţa altarului, unde o ia de soţie pe actriţa Jill Esmond.