Laudă tomatei
Când vreau să prind în fiece cuvînt
Tot ce-i frumos şi spornic pe pămînt,
Cum aş putea uita să spun vreodată
De lirica şi rumena tomată?
Mai mândre ca aceste pătlăgele
N-au nici curcanii-n salba lor mărgele;
Cireaşa doar, sau strugurii, sub soare
Pot cuteza cu ea să se măsoare.
Frumosul fruct, crescut pentru săraci,
Ea nu şi-l suie pe araci,
Nobleţea toată-n miezul plin şi-o strînge
Ea, humei negre, limpezitul sînge.
În toiul verii plină de dogoare
Îţi umple cerul gurii de răcoare,
Iar umbra serii moale când se lasă
E lampă vie strălucind pe masă.
De pâine şi de apă ţine loc;
Nici să n-o fierbi şi nici s-o coci la foc:
Ea dăruieşte omului, mereu,
Ca şi pamântul forţă lui Anteu
Nepreschimbată, crudă nentrerupt,
Cum dintr-a lui rotire s-a şi rupt,
Iar când o muşti cu însetata gură,
Primeşte-o ca pe-o cuminecătură
Şi află taina-n carnea-i străvezie:
Putere-i doar ce-i şi lumină vie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu