Oraşul meu ...

Eu stau în Târgu Neamţ. Ei bine, oraşul ăsta nu e foarte mare, e liniştit, curat. În ceea ce priveşte cultura, nu pot spune că stăm prea bine. Activităţile culturale adevărate sunt cam puţine şi Casa Culturii se dărâmă pe noi. Aici locuiesc oameni cu funcţii mari (chiar şi din domeniul educaţiei) sau chiar foarte mici, care oprimă aceste activităţi sau pe tinerii care chiar vor să facă diferenţa. În ciuda acestor lucruri, după aproape două deccenii de locuit aici, cred că a început (în sfârşit, poate) să-mi placă oraşul meu. Acest pământ a fost străbătut, până la urmă,  de Ion Creangă  (de al cărui limbaj tare greu mă mai despart) -  un om mare atât la propriu cât şi la figurat, cu o inimă de aur şi de o originalitate aparte, un geniu -, de poetul suprem al neamului românesc - Mihai Eminescu, prietenul lui Creangă şi iubitul pătimaş al Veronicăi Micle, Mihail Kogălniceanu, Mihail Sadoveanu, Ştefan cel Mare şi mulţi alţi voievozi şi alte personalităţi ale României de altă dată.

Ce a declanşat acest sentiment, este poate faptul că acuşi plec de aici,  dar cel mai sigur este o experienţă care m-a făcut să îndrăgesc Cetatea Neamţului: am jucat teatru în cetate. Sentimentul a fost sublim pentru mine! Am jucat o mică scenă din Îmblânzirea scorpiei în cadrul proiectului Noi, oamenii noi, coordonat de profesori de la fostul meu liceu. Costumele renascentiste sau medievale într-un asemenea cadru sunt o experienţă formidabilă pentru un actor!  

Una din scrisorile simpatice şi pline de caldură sufletească a lui Ion Creangă către Mihai Eminescu mi-a readus aminte de experienţa povestită mai sus şi de noua mea drăgălăşenie faţă de acest loc. Iat-o:

Bădie Mihai,
Ai plecat şi mata din Ieşi, lăsând în sufletul meu multă scârbă şi amăreală.

Să deie Dumnezeu să fie mai bine pe acolo, dar nu cred. Munteanul e frate cu dracul, dintr-un pol el face doi; ş-apoi dă, poate nu-s cu inima curată când grăiesc de fratele nostru că-i cu dracul, în loc să fie cu Dumnezeu.

Dar, iartă şi mata, căci o prietenie care ne-a legat asa de strâns  nu poate să fie ruptă fără de ciudă din partea aceluia care rămâne singur.

Această epistolie ţi-o scriu în cerdacul unde de atâtea ori am stat împreună, unde mata, uitându-te pe cerul plin cu minunăţii, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase ... frumoase ...


Dar coşcogemite om ca mine, gândindu-se la acele vremuri, a început să plângă ...

Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopţi albe când hoinăream prin Ciric şi Arnoreanu, fără pic de gânduri rele, dar din dragostea cea mare pentru Ieşul nostru uitat şi părăsit de toţi.

Şi dimineaţa când ne întorceam la cuibar, blagosloviţi de aghiazma cea fără de prihană şi atât iertătoare a Tincăi, care ne primea cu alai, parcă cine ştie ce nelegiuire am făptuit şi noi.

Ţi-aş scrie mai multişor, însă a venit Enăchescu şi trebuie să plec cu dânsul la tipografie.


Cu toată dragostea,

I O N I C Ă

Foarte sentimental şi comic, Creangă al meu, al nostru!


Oriunde ai fi, dragă Ion Creangă,
te îmbrăţişez din toată inima!