De ce nevoia asta puternică şi tristă
De a vedea cum gâfâie şi cum se istoveşte
În a plăcerii agonie trupul
Pe care îl asişti în reverie?
Aşa nădăjduieşti să poţi capta
Din suflet acel dram inviolabil,
Aşa nădăjduieşti să furi prin voluptate
Făpturii devastate şi-n risipă
Insesizabila-i singurătate?
- O, drepturile-mi de-aş putea să-ntrec
Ferit spre a-ţi sustrage-n umbră
Secret, puteri, statornice desprinderi
Să simt că-a ta confuzie adâncă
Întunecatei mele inimi aparţine
Cu mult mai mult decât a ta sunt încă!
Ana Brâncoveanu de Noailles
Cu dragoste,
Ilinca.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu