marți, 30 august 2011

Portretul artistului






















Câteva săptămani şi încep drumul. Câteva săptămâni şi oportunităţile şi activităţile vor curge - daca nu curg, măcar picură! Câteva săptămani şi învăţatul, noutăţile şi munca mă vor sustrage. De la ce? Gândiţi-vă.

Scenă. Păpuşi. Machiaj. Repetiţii. Informaţii. Ore de repetiţii. Ilinca prelucrându-se. Marionete. Ilinca se şlefuieşte. Clown. 5 ani.

Jos am postat o poezie dragă mie, Portretul artistului.
Am incaltat cu pantofii mei
Drumul.
Cu pantalonii am imbracat copacii
Până la frunze.
Haina i-am pus-o vântului
Pe umeri.
Primului nor care mi-a ieşit în cale
I-am pus în cap
Pălăria mea veche.

Apoi m-am dat înapoi
În moarte
Să mă privesc.

Autoportretul
Îmi reuşise de minune.
Asemănarea era atât de perfectă,
Încât, uitând să mă iscălesc,
Oamenii au scris ei singuri
Numele meu
Pe o piatră.

Marin Sorescu

 Iertaţi-mi umila revărsare de gânduri.

Cu sinceritate,
Ilinca.

luni, 29 august 2011

Tăcere, vara ...

Au mai rămas doar 3 zile din august. Aşa că, m-am gândit să le celebrăm, cât le mai avem, cu două  poezii şi o clasică melodie. Trebuie să profităm de ea potrivit vechii zicale : Trăieşte fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima. Câţi dintre voi aţi încercat cu adevărat să trăiţi aşa? Şi cât a durat încercarea? În cazul meu, când încerc, observ că să devin un om mai bun, mă descopăr.















Tăcere; soarele s-a aprins în stor
Şi-aşa rămâne-acolo, precum albina care în zbor era
Şi crinul alb a prins-o în etamina-i tare.
Tăcere - nu se-aude cum timpul iute trece.
E un răgaz atât de limpede, de sigur, de durabil
Că ispitit eşti să te crezi pe totdeauna mulţumit,
Şi aţipeşti, şi aerul e galben cum e chihlimbarul.
O, tu, tăcere de culoarea soarelui din încăpere!
Tăcere: molatec orologiu, cu sunet slab, vrăjit,
Care pecetea-şi pune pe-a fericirii clipe, vara ...


Ana Brâncoveanu de Noailles
 





















August

Vara sfârşi. Potecile adorm
Iar umbrele amanţilor, departe,
Îţi prelungesc în fluviul uniform
Al nopţii, legământul fără moarte.

Când seara cade-ncet peste grădini
Şi încolţeşte-n zare prima stea,
Clavirul ce răsună din vecini
Şopteşte parcă orelor să stea.

Iar negrii pomi, ca idolii păgâni
Păzesc aleia umbrelor ucise
Pe care-n hohot le bocesc fântâni
Şi florile, ca rănile deschise.

Domol se pleacă ramurile-n jur,
De umbre parcă spânzurând mai grele,
Sub care visul dibuie contur;
Adorm ca fructe păsările-n ele.

O, timp stagnant! Un singur fruct, cel plin,
Pocnit căzu din creanga lui întinsă,
Redând mişcării sensul ei virgin
Spre inima pământului,  aprinsă.

Miron Radu Paraschivescu

Vara lui Vivaldi a fost ceea ce am ascultat vara asta cel mai mult. Furtuna exprimă multe din experienţele spirituale prin care am trecut în decursul acestor luni.

 
 



 Cu drag,
Ilinca.


duminică, 28 august 2011

Oraşul meu ...

Eu stau în Târgu Neamţ. Ei bine, oraşul ăsta nu e foarte mare, e liniştit, curat. În ceea ce priveşte cultura, nu pot spune că stăm prea bine. Activităţile culturale adevărate sunt cam puţine şi Casa Culturii se dărâmă pe noi. Aici locuiesc oameni cu funcţii mari (chiar şi din domeniul educaţiei) sau chiar foarte mici, care oprimă aceste activităţi sau pe tinerii care chiar vor să facă diferenţa. În ciuda acestor lucruri, după aproape două deccenii de locuit aici, cred că a început (în sfârşit, poate) să-mi placă oraşul meu. Acest pământ a fost străbătut, până la urmă,  de Ion Creangă  (de al cărui limbaj tare greu mă mai despart) -  un om mare atât la propriu cât şi la figurat, cu o inimă de aur şi de o originalitate aparte, un geniu -, de poetul suprem al neamului românesc - Mihai Eminescu, prietenul lui Creangă şi iubitul pătimaş al Veronicăi Micle, Mihail Kogălniceanu, Mihail Sadoveanu, Ştefan cel Mare şi mulţi alţi voievozi şi alte personalităţi ale României de altă dată.






















Ce a declanşat acest sentiment, este poate faptul că acuşi plec de aici,  dar cel mai sigur este o experienţă care m-a făcut să îndrăgesc Cetatea Neamţului: am jucat teatru în cetate. Sentimentul a fost sublim pentru mine! Am jucat o mică scenă din Îmblânzirea scorpiei în cadrul proiectului Noi, oamenii noi, coordonat de profesori de la fostul meu liceu. Costumele renascentiste sau medievale într-un asemenea cadru sunt o experienţă formidabilă pentru un actor!  

Una din scrisorile simpatice şi pline de caldură sufletească a lui Ion Creangă către Mihai Eminescu mi-a readus aminte de experienţa povestită mai sus şi de noua mea drăgălăşenie faţă de acest loc. Iat-o:

Bădie Mihai,
Ai plecat şi mata din Ieşi, lăsând în sufletul meu multă scârbă şi amăreală.

Să deie Dumnezeu să fie mai bine pe acolo, dar nu cred. Munteanul e frate cu dracul, dintr-un pol el face doi; ş-apoi dă, poate nu-s cu inima curată când grăiesc de fratele nostru că-i cu dracul, în loc să fie cu Dumnezeu.

Dar, iartă şi mata, căci o prietenie care ne-a legat asa de strâns  nu poate să fie ruptă fără de ciudă din partea aceluia care rămâne singur.

Această epistolie ţi-o scriu în cerdacul unde de atâtea ori am stat împreună, unde mata, uitându-te pe cerul plin cu minunăţii, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase ... frumoase ...


Dar coşcogemite om ca mine, gândindu-se la acele vremuri, a început să plângă ...

Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopţi albe când hoinăream prin Ciric şi Arnoreanu, fără pic de gânduri rele, dar din dragostea cea mare pentru Ieşul nostru uitat şi părăsit de toţi.

Şi dimineaţa când ne întorceam la cuibar, blagosloviţi de aghiazma cea fără de prihană şi atât iertătoare a Tincăi, care ne primea cu alai, parcă cine ştie ce nelegiuire am făptuit şi noi.

Ţi-aş scrie mai multişor, însă a venit Enăchescu şi trebuie să plec cu dânsul la tipografie.


Cu toată dragostea,

I O N I C Ă

Foarte sentimental şi comic, Creangă al meu, al nostru!


Oriunde ai fi, dragă Ion Creangă,
te îmbrăţişez din toată inima!   

Poemele iubirii V






















Mi-am travestit, să-ţi fiu pe plac,
Emoţia şi vehemenţa
Într-o domoală inimă lipsită de mânie.

Dar cel mai mult mă preocupă,
Din clipa-n care mi-ai plăcut,
Cum aş putea-ntr-o zi de tine să mă satur!

 - Căci reazimul mi-l pierd şi siguranţa,
Atât mă bântui, atât mă obsedezi
Şi îmi devii esenţial!
Nici viaţă nu văd, şi nici cer
Decât prin uşuratecul vitraliu
Ce-l face noru-ţi trecător.
- Sufăr, şi cugetul nu conteneşte-a mă certa,
Urăsc dorinţa asta care mă sfârşeşte!
Căci sufletul firesc voieşte
Viaţa să afle singur şi să se bucure de ea...

Anna Brâncoveanu de Noailles


P.S: "Pluteşte drept înainte, şi dacă pământul pe care-l cauţi nu există încă, fii sigur că Dumnezeu îl va crea într-adins pentru a-ţi răsplăti îndrăzneala."  Regina Izabela către  Cristofor Columb


Cu dragoste,
lui T.

joi, 25 august 2011

DEFINIŢIE






















Să fi frunză
Şi obligată
Să te porţi
Asemenea tuturor frunzelor,
Deşi înţelegi
Şi chiar poţi
Cu totul şi cu totul
Altceva:
Fapt din care
- Uluitor-
Să nu tragi concluzia
Că eşti altfel decât frunzele,
Ci că ele, frunzele,
Sunt altfel decât ele însele.
Iată o definiţie.

Ana Blandiana

marți, 23 august 2011

Da, Stjepan Hauser şi Luka Sulic din nou!

Am mai găsit nişte melodii foarte frumoase, nişte coveruri, interpretate de "amantul" meu, Stjepan Hauser şi de Luka Sulic (pe care îl las liber). Nu mă pot abţine să nu le postez!

Mai vorbisem eu de ei într-un post, mai demult.

 Viva la vida - Coldplay:

Fragile - Sting:


 With or without you - U2:


P.S: Nirvana - Nevermind (ce nebuneală)

Nirvana - Smels like teen spirit




Sting - Field of gold


 Numai nu sar în sus de bucurie!


Enjoy!

Cu drag,
Ilinca.

luni, 22 august 2011

Post "Râzi, paiaţă!"


Dacă tot v-am spus de unde vine numele blogului arătându-vă opera Pagliacci în varianta din 1982 regizată de Zeffirelli cu Placido Domingo şi Teresa Stratas aş face bine să vă mai arăt cum cântă şi Luciano Pavarotti arii din Pagliacci.

Iată Vesti la giubba din 1994 (cât mi-aş fi dorit să fi fost în sală):

Cât de emoţionant, de expresiv şi cu adevărat sublim e Luciano Pavarotti!

Şi finalul operei cu aceiaşi Teresa Stratas, la 8 ani după ce cântase în Pagliacci alături de Placido Domingo - după cum v-am arătat în postul anterior.



Şi mai am o poezie pentru voi, numită, da, Pagliaccio. E scrisă de George Topârceanu.

O zi nefastă m-a adus pe lume
În veacul vostru de melancolie.
Durerea mea - prilej de veselie,
Şi cugetarea mea - un lanţ de glume...


Nu pentru biata-mi inimă pustie
Şi nici de dragul gloriei postume,
Ci pentru voi am făurit anume
Strălucitoarea mea filosofie.


Eu pretutindeni caut în viaţă
Prilej de râs la fiecare pas - 
Şi adesea plâng subt fardul de paiaţă...


Dar când tristeţea cearcă să mă prindă,
Mă-ntorc atunci cu faţa spre oglindă
Şi râd, nebun, de propriul meu nas.

 
Astea sunt minunăţiile care mă alimentează cu sublim!

Cu mare drag,
Ilinca.

duminică, 21 august 2011

Râzi, paiaţă!

Nu ştiu dacă v-aţi întrebat vreodată de unde vine numele blogului meu. Râzi, paiaţă! vine din opera Pagliacci scrisă de Ruggero Leoncavallo.






















Recitar! Mentre preso dal delirio
non so più quel che dico e quel che faccio!
Eppure... è d'uopo... sforzati!
Bah, seti tu forse un uom?
Tu sei Pagliaccio!
Vesti la giubba e la faccia infarina.
La gente paga e rider vuole qua.
E se Arelcchin t'invola Colombina
ridi, Pagliaccio e ognun applaudirà!
Tramuta in lazzi lo spasmo ed il pianto;
in una smorfia il singhiozzo e 'l dolor...
Ridi, Pagliaccio, sul tuo amore infranto,
ridi del duol che t'avvelena il cor!

(traducere)
Să-mi recit rolul!? Când sunt prada delirului
Nu mai ştiu nici ce spun, nici ce fac!
Şi totuşi... mai apoi....adună-ţi puterile!
Ce, crezi că mai eşti om?
Eşti o paiaţă!
Îmbracă-ţi costumul, dă-ţi cu făină pe faţă!
Lumea plăteşte şi vrea să o faci să râdă.
Şi dacă Arlechin ţi-o fură pe Colombina,
Tu râzi, paiaţă, şi toţi vor aplauda!
Preschimbă în glume spasmul şi plânsul,
În strâmbătura suspinul şi durerea...
Râzi, paiaţă, de iubirea ta înfrântă,
Râzi de durerea care iti invenineaza inima!

(acestea sunt versurile ariei Vesti la giubba)

Unul din lucrurile care îmi plac cel mai mult la şcoala de teatru la care activez, este că Profa noastră ne trimite bijuterii. Bijuterii artistice precum filme, operă, muzică, balet. Aşa am aflat eu de Pagliacci, opera preferată a Profei şi a mea.




De ce Râzi, paiaţă? Pentru că vorbeşte despre condiţia actorului. Actorul este o paiaţă pusă în slujba publicului, având datoria să facă sala să râdă indiferent de starea lui sufletească.

Chiar dacă îţi vine să plângi, chiar dacă eşti nervos, ţi-e foame, ţi-e rău, pe scenă, trebuie să anulezi tot ce ţine de tine, ca om,  şi să fii personajul care râde, căruia îi este bine, este îndragostit sau trebuie să fie într-o stare complet opusă faţă de starea ta. Despre asta este vorba şi în opera Pagliacci.

Să vă povestesc ce se întâmplă în Pagliacci:
Prolog:
O trupă de actori ambulanţi (paiaţe) poposeşte într-un nou oraş pentru a da o nouă reprezentaţie. Lumea aleargă cu entuziasm să vadă mascăricii evoluând pe scenă. Apare pe scenă unul din membrii trupei, Tonio, îmbrăcat în personajul său (Taddeo) şi se adresează publicului, amintindu-i că actorii au şi ei sentimente şi că spectacolul care se va da în acea seară este despre oameni din viaţa de zi cu zi.
Actul I
In piaţa publică, şeful trupei de actori, Canio, anunţă că spectacolul va fi seara, înainte de apusul soarelui şi că va fi vorba de un soţ înşelat şi nătărau. Oamenii din piaţă îi invită pe actori la crâşmă, ca să sărbătorească împreună. Canio şi Beppe (un alt membru al trupei) acceptă bucuroşi, însă Tonio refuză să meargă cu ei. Cineva din mulţime face o glumă, sugerând că refuzul lui Tonio de a-i însoţi ascunde dorinţa acestuia de a rămâne singur cu Nedda, soţia lui Canio. Însă Canio reacţionează violent, spunând că, dacă pe scenă acceptă să joace rolul unui soţ înşelat, n-ar tolera un asemenea lucru în viaţa lui personală. Din fericire, spune el, teatrul şi viaţa nu sunt unul şi acelaşi lucru. Cineva întreabă dacă ar avea motive să o suspecteze pe Nedda, dar Canio neagă şi o sărută cu foc pe soţia lui, după care pleacă la cârciumă.
Rămasă singură, Nedda, care îi este într-adevăr infidelă lui Canio, este înspăimântată de privirea acestuia aprinsă, dar alungă cât mai repede gândul acesta din minte. Tonio vine la ea şi îi mărturiseşte că o iubeşte, dar Nedda râde de el. Furios, Tonio încearcă să o siluiască, dar Nedda îi răneşte faţa cu un cuţit. Tonio jură că se va răzbuna.

Vine iubitul Neddei, Silvio, şi îi propune acesteia să fugă amândoi după spectacolul din acea seară. Deşi e înspăimântată, Nedda acceptă. Tonio, care a tras cu urechea, dă fuga la cârciumă şi-l aduce pe Canio, în speranţa că acesta îi va surprinde pe cei doi. Ajuns acasă, Canio aude şoaptele drăgăstoase ale celor doi şi mai ales replica Neddei: "În noaptea aceasta voi fi a ta pentru totdeauna." Dă buzna peste cei doi amanţi, dar Silvio reuşeşte să fugă, astfel încât Canio nu ştie cine este iubitul soţiei sale. Îi cere acesteia să-i spună numele amantului, dar Nedda refuză. Înfuriat, Canio vrea să-şi ucidă soţia cu un cuţit, dar îl opresc ceilalţi membri ai trupei. Tonio îl ia deoparte pe Canio şi îi spune că e mai bine să se prefacă şi să fie cu ochii în patru, deoarece la spectacol sigur va fi de faţă şi amantul Neddei. Între timp, tot ceea ce trebuie să facă este să se pregătească pentru spectacol, pentru a-şi recita rolul. Urmează celebra arie (pe care v-am prezentat-o mai sus), în care Canio, distrus sufleteşte, vorbeste despre condiţia unei paiaţe (a unui actor): aceea de a se anula pe sine, de a se preface că e vesel în ciuda suferinţei, numai ca să aducă bucurie publicului.

Actul II
Lumea se adună. Începe spectacolul. Subiectul piesei seamană foarte mult cu povestea actorilor din viaţa reală: Canio îl interpreteaza pe Pagliaccio, un soţ înşelat. Nedda este Colombina, soţia necredincioasă, Tonio este Taddeo, îndragostit de Colombina, dar luat adesea în râs de aceasta, iar Beppe este Arlechino, amantul Colombinei. Colombina intră în scenă şi spune că soţul ei Pagliaccio e plecat la cârciumă şi nu vine decât foarte tarziu. Până atunci ea pregăteşte o masă delicioasă pentru ea şi iubitul ei, Arlechino. Acesta îi cântă o serenadă la fereastră şi Nedda este încântată. Apare Taddeo, care îi face declaraţii de dragoste Colombinei, dar are parte numai de dispreţul ei. Încearcă să o sărute cu forţa, dar Arlechin sare în ajutorul ei. Colombina rămâne singură cu Arlechino, dar Taddeo îl aduce pe Pagliaccio mai devreme de la crasma. Arlechino fuge, iar Colombina îi spune la plecare "În noaptea aceasta voi fi a ta pentru totdeauna". Canio tresare în spatele cortinei când aude aceleaşi cuvinte pe care Nedda le-a rostit către amantul său, dar hotărăşte să îşi joace rolul. Intră pe scenă bănuitor şi îi spune Colombinei că a auzit un glas de bărbat. Ea neagă şi îl cheamă martor pe Taddeo. Acesta dă un raspuns în doi peri. Pagliaccio insistă să afle numele iubitului Colombinei. Colombina face glume şi răspunde evaziv. Înfuriat, Canio îşi iese din rol şi îi cere de data asta soţiei sale, Nedda, să spună numele amantului. Publicul se miră cât de natural joacă actorii. Nedda continuă să îşi joace rolul şi îl aduce în scenă pe Arlechino, ca marturisire. Dar Canio, care nu îşi mai joacă rolul, insistă să afle numele amantului soţiei sale. Nedda îi atrage atenţia că sunt pe scenă spunându-i: "Pagliaccio!... Pagliaccio!" Urmează o noua arie celebră. Canio îi spune Neddei că el nu este Pagliaccio, ci un soţ înşelat, care a crezut în dragostea soţiei sale. Nedda încearca să îl mângâie, dar îţi dă seama că trebuie să continue comedia, ceea ce pe Canio îl înfurie şi mai tare. Tonio îi strecoară în mână un cuţit, cu care o înjunghie pe Nedda în văzul tuturor. Iubitul Neddei, aflat în public, sare în ajutorul ei, dar Canio îl ucide şi pe dânsul. În mijlocul strigătelor îngrozite ale mulţimii, Tonio, costumat în personajul său Taddeo, declamă cu patos: "La commedia e finita!" (Comedia s-a sfârşit!).

Am ales să postez o variantă minunată a operei Paglacci în regia lui Franco Zeffirelli, din 1982, cu Placido Domingo şi Teresa Stratas. 

-Prima- parte: 
Partea -2- 

Partea -3-

Partea -4-

Partea -5-

Partea -6-

Partea -7-

Partea -8-

Partea -9-
Domnul să vă aibă în palma lui, paiaţelor!



Cu drag, 
Ilinca.

Poezie ciudată

Am găsit o poezie ciudată scrisă de M.R. Paraschivescu despre ... tomate. Da, despre roşii.


Laudă tomatei 


Când vreau să prind în fiece cuvînt
Tot ce-i frumos şi spornic pe pămînt,
Cum aş putea uita să spun vreodată
De lirica şi rumena tomată?

Mai mândre ca aceste pătlăgele
N-au nici curcanii-n salba lor mărgele;
Cireaşa doar, sau strugurii, sub soare
Pot cuteza cu ea să se măsoare.

Frumosul fruct, crescut pentru săraci,
Ea nu şi-l suie pe araci,
Nobleţea toată-n miezul plin şi-o strînge
Ea, humei negre, limpezitul sînge.

În toiul verii plină de dogoare
Îţi umple cerul gurii de răcoare,
Iar umbra serii moale când se lasă
E lampă vie strălucind pe masă.

De pâine şi de apă ţine loc;
Nici să n-o fierbi şi nici s-o coci la foc:
Ea dăruieşte omului, mereu,
Ca şi pamântul forţă lui Anteu

Nepreschimbată, crudă nentrerupt,
Cum dintr-a lui rotire s-a şi rupt,
Iar când o muşti cu însetata gură,
Primeşte-o ca pe-o cuminecătură

Şi află taina-n carnea-i străvezie:
Putere-i doar ce-i şi lumină vie.

sâmbătă, 20 august 2011

"Mâna" lui Jiří Trnka














 Despre Jiří Trnka nu cred să fi auzit prea mulţi dintre dumneavoastră. Eu am aflat despre el într-un mod mai deosebit: la admitere la facultate. Profesorul din comisie m-a întrebat dacă ştiu de unde s-a inspirat  Marin Sorescu pentru poezia pe care o interpretasem – Svejk. Eu nu am ştiut şi el mi-a zis că de la cartea Peripeţiile bravului soldat Svejk scrisă de Jaroslav Hašek. Şi pentru că am vrut să intru la secţia Arta actorului mânuitor de păpuşi şi marionete, profesorul, mi-a spus că există şi desene animate cu Svejk făcute de Jiří Trnka. A doua zi, m-am prezentat la ultima probă obosită (mă uitam la comisie –cum ar zice tata- “printre dinţi”) pentru că stătusem noaptea după Svejk şi Trnka, a cărui nume, de la emoţii, îl uitasem. Nu am putut să mă duc la somn prea repede, mai ales că găsisem atunci şi un documentar în care se relata tehnica cu care filma minunăţiile. 
 

Jiří Trnka a fost un maestru păpuşar, regizor care mai făcea marionete, ilustraţii pentru cărţi de copii şi chiar desene animate. A fost un geniu, un Charlie Chaplin în domeniul său sau altfel zis, Walt Disney din Est.

După ani întregi de muncă, Trnka, prin intermediul filmuleţului Mâna, si-a exprimat opinia despre regimurile totalitariste în raport cu artiştii. Mai exact, filmuleţul pe care vreau să vi-l prezint este făcut în 1965 şi se referă la un artist care şi-a dedicat viaţa făcând ghivece de lut pentru floarea sa. Într-o zi, apare comunismul (sub forma unei mâini) care îi spune să facă maini, nu ghivece. Şi de aici încolo, vedeţi voi ce se întâmplă mai departe cu artistul nostru.

Ce vreau eu să mai adaug e că un lucru uimitor este tehnica cu care e făcută toată această minune, şi anume cadru cu cadru. Vă pun şi un mini documentar cu Trnka în josul paginii. Munca depusă pentru câteva minute de film este colosală!

 

 

Curios este faptul că Trnka şi-a anticipat soarta, statul înmormântându-l exact ca… în film – cu onoruri. La 4 luni de la moartea lui, comuniştii au interzis filmul şi au confiscat toate copiile. Timp de 23 de ani, Mâna nu a mai văzut lumina unui proiector.















 Dacă 19 minute de film cu păpuşi a intimidat marea putere totalitaristă care a omorât milioane de oameni… e ceva.

Documentarul aici

P.S. : Uf, păpuşa asta e mult prea frumoasă ca să existe! Ador expresivitatea artistului şi îmbrăcămintea care are note de arlechin, de paiaţă (pieptarul, mânecile, papuceiii şi gulerul)! Câte detalii pentru o păpuşă aşa mică! Artă!

Cu drag, 
Ilinca.

Laurence Olivier (partea VI)


Noţiunile morale stricte ale lui Laurence se împacă greu cu tumultoasa pasiune pentru Vivien, care, şi ea duce o viaţă dublă, nu pe scenă, ci chiar în viaţa de zi cu zi. Dragostea lor nu cunoaşte limite. Timp de doi ani duc o viaţă lipsită de obligaţii matrimoniale. Setea lor rămâne de nestăpânit în ciuda întâlnirilor furişe prin studiouri discrete, în localităţi obscure şi prin cabinele de teatru. Toată lumea ştia de idila lor dar ei încercau să se ascundă de bârfe şi scandaluri.

În 1937, după apariţia pe ecrane a Fire over England, cei doi căutau oferte în care să fie distribuiţi împreună. Astfel, ei vor juca în Hamlet în cadrul companiei Old Vic, chiar în Danemarca, acolo unde a avut loc tragedia. Ca şi în Flăcări deasupra Angliei, cei doi oferă un spectacol nemaipomenit, căci dincolo de personaje răzbătea puternica dragoste febrilă care-i înconjura ca o aură.

Laurence a studiat foarte bine personajul, a citit cărţi şi a fost la psihologi care au analizat personalitatea lui Hamlet aşa cum reiese din piesă. Subtilităţile nu au fost înţelese de publicul care s-a aşteptat la o abordare tradiţională, dar cel mai important era că Hamlet i-a oferit lui Laurence ocazia unei performanţe de înaltă clasă, un impuls unui actor de talia lui.

Iată ce a spus criticul Felix Barker:  ”Ceea ce publicul avea să priceapă şi să aprecieze în cel mai înalt grad era că Hamletul lui Laurence Olivier poseda din plin scânteierea şi accesele de revoltă ale unei minţi mândre. El a fost un prinţ de fier şi nu un slăbănog ezitant. Au fost şi scăpări de duh de blândeţe, dar în locul patosului şi senzitivei palpitări (stil Gielgud), el iradia magnetism şi frământare fizică.”       

După spectacol, revin acasă, în Anglia. Ei vin hotărâţi să rupă legăturile matrimoniale, apăsaţi de greutatea situaţiei, mai ales că fiecare avea şi câte un copil: Vivien o fată de 5 ani iar Larry un baiat de un an. Oricum, divorţul avea să vină după câţiva ani. Cei doi au avut o perioadă cultivată cu succese în carieră. Laurence este recunoscut ca fiind un mare actor shakespearian iar Vivien e pe care sa-şi facă şi o carieră cinematografică. În ceea ce priveşte scena, punctul slab al lui Vivien era vocea slabă şi fără volum. Laurence s-a ocupat de voce ei şi şi-a folosit influenţa pentru a o impune; el era convins de calităţile ei actoriceşti.

Fără Laurence Olivier - cu ambiţia lui-, Vivien Leigh - cu tot talentul ei incontestabil – n-ar fi devenit acea legendară Vivien Leigh.

Vivien joacă în Călătorie suspectă şi Furtună într-un pahar cu apă şi Larry în Divorţul doamnei X. În 1937, cei doi filmează pentru 21 de zile, film care nu s-a bucurat de popularitate pentru că nu a avut premiera în acelaşi an cu Flăcări deasupra Angliei - când succesul era încă viu, ci mult mai târziu, peste câţiva ani.  


Divorţul doamnei X e o draguţă comedie de salon, una dintre primele pelicule color britanice. Laurence joacă pentru prima dată alături de Merle Oberon, vedeta zilei, şi de Ralph Richardson – prietenul său din teatru.

Am găsit filmul, pe care vi-l recomand. Îl găsesc simpatic şi relaxant. Nu mai comentez nimic despre gustosul de Laurence. 




Cu drag, 
Ilinca.

sâmbătă, 13 august 2011

Citate despre arta actorului -2-






















 1 LESLIE HOWARD:     ”Ar fi absurd şi fals să condamnăm cinematograful vorbitor în întregime, pentru că el serveşte poate în mai mică măsură arta actorului. El este fără îndoială un mijloc de expresie atrăgător şi puternic, destinat să aibă o forţă mai profundă atunci când se vor fi depus eforturi susţinute pentru a-l face să se dezvolte pe calea care-i este proprie.”  


2 PIERRE BLANCHAR:     ”Două calităţi esenţiale condiţionează reuşita unui actor de teatru sau film: prezenţa şi naturaleţea. Nici una din ele nu se capătă. Ele sunt înnăscute la comedian.” 

3 LIONEL BARRYMORE:     ”Cu puţină abilitate, actorul de teatru se adaptează repede cinematografului; detaşându-se de tot ce-l incomodează din experienţa sa scenică, el învaţă să cunoască noua sa profesie. Odată ce posedă tehnica interpretării cinematografice, el va profita din nou de meşteşugul său teatral şi calităţile sale de fond îi vor asigura un avantaj asupra actorului venit direct în studio, fără a fi avut aceeaşi pregătire”.

4 OANA PELLEA:     ”Probabil inconştient, şi de asta m-am făcut actriţă. Da, acolo sus, pe scenă. uiţi de tine. Te pierzi pentru două ore în viaţa altcuiva. Şi ce bine e. Pentru două ore uiţi – te uiţi pe tine, problemele tale, iubirile tale, urâţeniile tale. Ce binecuvântare şi ce privelişte! Spencer Tracy a spus ceva care mi se potriveşte: <Pe scenă sau în faţa aparatului de filmat mi-e foarte uşor. În viaţă mi-e mai greu.> Aşa e.

Şi mai există un privilegiu în meseria asta. Dacă slujeşti pe cine trebuie, atunci ai ocazia să încerci să faci bine oamenilor.” 

5 OANA PELLEA:     (Nikita Mihalkov)”Vorbeşte despre faptul că actorul doar primeşte de la Dumnezeu şi transmite mai departe. În clipa în care crezi că talentul e al tău, te deconectezi de la sursă şi nu mai iese nimic”


Mă bucur nespus că vă plac citatele. Revin cu alte citate.


Cu drag, 
Ilinca.